Clujul, la sfârșitul secolului al XIX-lea

Clujul la sfârșitul secolului al XIX-lea. Autor: András Killyény (fragment)

Între 1867 și 1914, imaginea modernă a Clujului s-a conturat între așezare și declanșarea Primului Război Mondial. În acest timp, orașul a crescut dintr-o mică așezare rurală într-un centru civic european și putem spune cu siguranță că au fost luate mult mai multe măsuri de modernizare decât cu secole înainte. Mulți factori au avut un efect pozitiv asupra dezvoltării Clujului în acest moment: aderarea la rețeaua de cale ferată și construcția universității sunt cu siguranță cele mai importante două momente.

Viața la Cluj în anii 1850 era caracterizată de înapoierea rurală. Traficul nedezvoltat, drumurile publice slab iluminate, pietruite în doar câteva locuri, unde nici măcar nu erau trotuare, iar micile întreprinderi industriale au sugerat această atmosferă. Dezvoltarea urbană a Clujului a fost determinată în primul rând de conexiunea la rețeaua feroviară. În toată țara, orașele de-a lungul căii ferate s-au transformat în centre de trafic și administrative, unde industrializarea a accelerat și populația urbană a crescut. Legea pentru construirea liniei de cale ferată Oradea-Cluj-Brașov a fost aprobată de rege la 6 decembrie 1868, iar construcția a fost câștigată de antreprenorul englez Charles Waring. Linia Oradea-Cluj a fost deschisă la 7 septembrie 1870, iar tronsonul dintre Cluj-Napoca și Teiuș la 14 august 1873.

Viața cetățenilor din Cluj-Napoca s-a schimbat radical după deschiderea liniei de cale ferată. Izolarea rurală a fost rezolvată prin noile mijloace de transport, cu ajutorul cărora oricine se putea deplasa ușor și ieftin în capitală sau în alte destinații. În timp ce înainte de calea ferată, trăsurile trase de cai circulau cu o viteză medie de numai 4-5 kilometri pe oră, trenurile de pasageri puteau circula cu o viteză medie de 30-35 kilometri pe oră, iar trenurile expres puteau călători cu o viteză medie de până la la 56 de kilometri pe oră.

Cel mai important efect al căii ferate a fost industrializarea, în urma căreia orașul a început să se extindă, suprafața sa a crescut, iar populația sa a crescut. Conform datelor recensământului, în oraș locuiau 26.382 de persoane în 1869, 29.923 în 1880, 32.753 în 1890 și 49.295 în 1900. Se remarcă creșterea dintre 1890 și 1900, care se explică prin locurile de muncă oferite de unitățile industriale și fabricile înființate la Cluj și atractivitatea stilului de viață urban.

Din punct de vedere al infrastructurii urbane, între anii 1867 și 1914 au fost realizate o serie de măsuri și modernizări, în urma cărora viața cetățenilor orașului s-a ridicat la nivel european. În 1868, a început înființarea oficiului de carte funciară, care până în 1869 a cartografiat proprietatea asupra loturilor și caselor pe 150 de străzi ale orașului. În 1871, a fost lansat noul sistem de iluminat public, iluminatul aer-spirit. Din 1894, un antreprenor italian a construit sistemul de canalizare al orașului, iar până la 11 septembrie 1896, rețeaua de apă potabilă prin conducte a fost finalizată. Acesta a fost urmat în 1898 de construcția unui nou bazin de captare între Cluj-Napoca și Florești, în urma căruia noul sistem a alimentat orașul cu apă dulce din 1901. La 27 noiembrie 1892, prima centrală telefonică a fost deschisă pentru 62 de abonați, iar până în 1896, 350 de abonați utilizau deja serviciul. Unele dintre străzi și piețe au fost redenumite în aprilie 1899, moment în care orașul avea 224 de străzi și piețe. Până în 1905, a fost finalizată centrala electrică și iazul de colectare din Someșu Rece , aproape de oraș, care a asigurat iluminat public pe 218 străzi ale orașului din 1906. Până în 1908, au fost asfaltate 120 de străzi, iar în 1914 suprafața orașului depășea 1.000 de hectare.

Textul este tradus și adaptat pentru pagina Clujul și clujenii.