Imaginea zilei! Cum arăta Parcul Etnografic „Romulus Vuia” în urmă cu 60 de ani

Parcul Etnografic Naţional “Romulus Vuia” din Cluj-Napoca, primul muzeu în aer liber din România, a fost înfiinţat la 1 iunie 1929, ca secție a Muzeului Etnografic al Ardealului, prin hotărârea Ministerului Cultelor şi Artelor.

Fotografia cu priveliștea aeriană asupra Parcului Etnografic "Romulus Vuia", anul 1964 a fost postată pe pagina de Facebook a „Istoriei Fotografiei Clujene”, unde a stârnit multe amintiri și nostalgii celor care au văzut-o.

Planul tematic al Parcului etnografic a fost elaborat în 1929 de către Romulus Vuia. În urma cedării nord-vestului Transilvaniei prin Dictatului de la Viena (30 august 1940), Parcul etnografic se refugiază la Sibiu, unde funcționează până în 1945.

În timpul celui de al Doilea Război Mondial, cea mai mare parte a construcțiilor din Parcul Etnografic au fost distruse. La întoarcerea la Cluj, în 1945, dintre unităţile transferate în cadrul Parcului Naţional se mai păstrau doar casa moţului văsar din Vidra, comuna Avram Iancu, şi restaurantul muzeului, Gaudeamus.

În 1956, Teodor Onișor și Valer Butură au restructurat planul tematic al parcului, stabilind criteriile științifice pe baza cărora urmau să fie transferate construcțiile în Parcul Etnografic, precum și zonarea etnografică a Transilvaniei. Au fost proiectate, cu această ocazie, patru sectoare tematice: un sector cu tipuri zonale de gospodării şi cu monumente de arhitectură, un altul cu instalaţii şi ateliere ţărăneşti, un sector etnobotanic, cu culturi tradiţionale şi construcţii aferente din hotarul satului şi un sector etnozoologic, cu construcţii pastorale şi animale de rasă locală.

Această viziune novatoare, adoptată ulterior în majoritatea muzeelor europene de profil, a fost abandonată din cauza unei conjuncturi nefavorabile, realizându-se, printr-o ajustare a planului iniţial, doar sectorul tehnic şi cel al gospodăriilor zonale, organizate spaţial pe numai 16 hectare, într-o reţea aerată ce sugerează  structura unui sat tradiţional răsfirat.

Primul sector include instalaţii tehnice şi ateliere ţărăneşti databile în perioada  secolelor XVIII-XX, care ilustrează tehnicile tradiţionale de prelucrare a lemnului şi a fierului, de obţinere a aurului, de prelucrare a ţesăturilor de lână, a lutului, a pietrei, de măcinare a cerealelor şi de obţinere a uleiului comestibil.

Al doilea sector conţine gospodării ţărăneşti tradiţionale reprezentative pentru zone etnografice distincte din Transilvania, cuprinzând construcţii datate în perioada secolelor XVII-XX, echipate cu întregul inventar gospodăresc necesar.

Selectate riguros, cu discernământ şi probitate ştiinţifică, în urma unor îndelungate campanii de cercetare, de către trei generaţii de muzeografi etnografi, stimulaţi de devotamentul profesional al unor personalităţi marcante, de talia regretatului Valeriu Butură, construcţiile expuse - majoritatea datate prin inscripţii - se numără printre cele mai vechi şi mai valoroase monumente de arhitectură din patrimoniul etnografic al României.