Spitalul de ortopedie din CLuj își are originea în vremuri întunecate

Aflat pe actuala stradă Traian Moșoiu, spitalul de ortopedie își are originea în vremuri mult mai întunecate.

Primul război mondial pusese stăpânire peste Europa. După ce entuziasmul primelor zile de război a trecut și după ce Crăciunul nu adusese pacea peste continent ci doar mici reconcilieri amicale între oamenii trimiși drept carne de tun în glodul ținuturilor nimănui, începuseră să apară listele morților căzuți la datorie. Pe lângă ei erau invalizii de război, tot mai mulți și tot mai traumatizați, pentru care împărăția era datoare să le ofere o speranță pentru viitor. Așadar nevoia unui spital de ortopedie la Cluj se punea tot mai acut, chiar dacă primele demersuri se făcuseră dinainte de război, dar din 1915 un demers mai concret în acest sens a fost făcut de către guvernul maghiar. La începutul anului 1916, profesorul Hevesi Imre, un medic maghiar specializat pe chirurgie, a fost trimis în Germania pentru a se informa despre modul de organizare a institutelor ortopedice. Războiul însă nu mergea în favoarea Puterilor Centrale, fondurile erau tot mai mici, iar traumele nu se limitau la osatura umană, cangrena era una care se întindea în toată împărăția. Cu toate acestea, Ministerul de instrucție ungar în înțelegere cu cel al războiului, atașează, până la soluționarea definitivă a chestiunii sediului „Institutul universitar de ortopedie chirurgicală’', la „Spitalul chirurgical militar de rezervă nr. 6“, instalat în școala normală de băieți din localitate, fiindcă amândouă erau puse sub direcția aceleiași persoane, anume a profesorului Heves. În luna octombrie 1918, se mai înființează, pe lângă institut, un atelier de proteze și încălțăminte ortopedică, atât de necesare invalizilor de război. Mai târziu, s-au adăugat instituției și unele ateliere pe care astăzi le-am numi de reconversie profesională.

În data de 5 Mai 1919 „Consiliul Dirigent“ a luat in primire institutul, iar „Resortul ocrotirilor sociale“ a contopit cele două instituții, creându-se una singură, sub denumirea de „Institutul de invalizi al Consiliului Dirigent din Cluj”.

În luna februarie 1920, la conducerea acestui institut este numit profesorul Alexandru Rădulescu, despre care vom arăta mai multe puțin mai jos. La acel moment institutul era format dintr-un azil de invalizi, ateliere de reconversie profesională și, după cum își amintea la inaugurare profesorul clujean, un material documentar prețios pentru instalarea unui spital de specialitate, deși incomplet.

Spitalul a început să funcționeze ca atare după câteva luni, dar în condiții improprii, atât pentru medici, cât și pentru pacienți. Ministerul instrucției publice a silit conducerea spitalului să se mute din școală, primind în schimb un sediu mai mult decât modest, de fapt un mic azil dărăpănat, situat pe actualul amplasament al clinicii de ortopedie.

În data de 14 iulie 1923, spitalul a fost inaugurat în prezența Reginei Maria, a Principelui Carol și a Principesei Elena. De aceea, în perioada interbelică spitalul a fost numit „Regina Maria”.

Acesta a funcționat însă ceva mai devreme, din data de 1 noiembrie 1922, și avea o capacitate relativ mică, de numai 80 de paturi. Tot în cadrul său, exista unt atelier de proteze, care erau oferite gratuit pentru invalizii de război.

În anul 1927, spitalul care deservea și chirurgia infantilă avea 100 de paturi, dintre care 50 erau pentru tratamentul ortopedic al adulților. Existau trei saloane pentru bolnavii operați, cinci saloane mari pentru bolnavii așa ziși de clasă III, două pentru cei de clasă II și patru camere pentru pacienții de clasă I, sau camere de rezervă, două camere pentru pansament, și locuințe pentru administrator, infirmiere, medici etc. Mai avea un laborator două săli de operație, o sală de confecționat aparate de ghips, sală de radiografie, sală de sterilizare, săli pentru terapie recuperatorie, cu toate aparatele, săli pentru băi electrice, termoterapie, hidroterapie, masaj, inclusiv două terase pentru helioterapie, necesare în vremea aceea la vindecarea, tuberculozei osoase ori a rahitismului. Spitalul mai are instalat un mare atelier de proteze (membre artificiale), situat în subsolul actualei școli de copii cu deficiențe de auz.

Câteva vorbe despre personalitatea lui Alexandru Rădulescu. S-a născut la Focșani în 1886. Studiile liceale le-a urmat la liceul Unirea din Focșani, iar ultima clasă si bacalaureatul la renumitul Liceu Lazăr de la București În anul 1906 se înscrie la facultatea de medicină din București, practicând mai mulți ani servicii chirurgicale la Eforia Spitalelor Civile din București. A fost președinte al Societății Studenților in Medicină din capitală.
După terminarea serviciului militar, a fost numit medic definitiv al CFR din București. Războiul l-a făcut cu gradul de medic sublocotenent la început și l-a terminat cu cel de medic căpitan. În timpul războiului a îngrijit și operat răniți la Spitalul 5 Mobil la Mihăești, la Sinaia, la Pădureni (lângă Mărășești) și la Nicorești. Deși chirurg, în timpul refacerii, a îngrijit exantematicii din centrul Surănești, unde a contractat și el boala. Cu această ocazie a fost decorat cu crucea „Regina Maria“ pentru meritele sale din timpul campaniei 1916-1917.

Întors la București, a fost numit asistent al Clinicii medicale II chirurgicale a doctorului C. Anghelescu, revenind sub arme în timpul campaniei militare din primăvara și vara anului 1919, an în care ajunge la Cluj. În anul 1928 a fost ales. in unanimitate. membru al Societății Naționale Franceze de Ortopedie din Paris, fiind primul român care a obținut această distincție, A fost membru al Societății Internaționale de Chirurgie și al multora din țară, fiind totodată inițiator și președinte al Societății Române de Ortopedie.

Personalitatea sa nu s-a afirmat doar în medicină, ci și în publicistică și dramaturgie, fiind cunoscut în perioada interbelică sub pseudonimul Sera Fulpa.

Sursa foto: ziarul Patria din Cluj, 1936