E foame de bani albi, bă băieţi!

Mafioţilor din fotbalul românesc le arde buza după bani albiţi, în această cheie trebuie citită agitaţia care i-a cuprins după ce televiziunile şi cabliştii “le-au tras-o”, după cum se exprima elegant Corleone de la Ligă luni, după şedinţa-fulger a licitaţiei pentru drepturile de televizare.

Prin urmare, cluburile de fotbal de primă ligă şi-au acontat 36,6 milioane de euro pentru trei pachete de meciuri în următoarele trei sezoane, deşi aşteptările boşilor anunţau cel puţin 100 de milioane. Amatorismul organizatorilor, ţurca sedativă în care s-a transformat spectacolul sportiv, tăpşanele noroioase/înzăpezite/fripte de soare pe care se joacă trei sferturi din an campionatul, în lipsa investiţiilor în infrastructură, mitocăniile în cascadă, fiecare şi toate la un loc au condus la primul mare eşec al lui Dumitru Dragomir în cei 15 ani de când conduce LPF-ul. Explicaţiile sunt simple. Când ai barbutul în sângele de miliţian, ispăşirea spre afaceri cinstite nu este cu putinţă.

Dacă dai în viaţă peste tovarăşi cartofori cu aceleaşi apucături, trebuie doar să-ţi reprimi primul imbold, acela de a-i distruge şi de a rămâne singurul centru de influenţă. Treptat, experienţa "în fenomen" i-a învăţat pe toţi că o mână o spală pe alta, iar mai multe perechi de mâini sunt în stare să spele tot, inclusiv creierele îmbibate bine de bere la pet. În rest, mutatul banilor cu valiza între Bucureşti, Cluj, Timişoara, Craiova şi Vaslui face parte din bucătăria internă a unui mecanism pervertit de business, care în lumea normală se numeşte spălare de bani, corupţie sau evaziune fiscală.

Covârşitoarea majoritate a banilor care se învârt în fotbal provin din afaceri dubioase şi îşi continuă circuitul financiar prin tranzacţii nedeclarate, total sau parţial. Iaca marele secret al lui Polichinelle, de care presa sportivă se ruşinează într-atât încât nici usturoi n-au mâncat, nici punga nu le miroase. Prin contracte de publicitate sau PR, capii mafiei fotbalistice şi-au asigurat slugoi docili la toate posturile TV de profil, ajunşi butaforie pentru interminabilele monologuri ale vintrei între două partide de table. Oricât le-ar fi repugnat, oricâte lămâi ar fi trebuit să dea pe gât zi de zi, "amfitrionii" talk-show-urilor de mahala n-aveau decât să tacă şi să adopte poziţia ghiocelului, ştiind prea bine că de pe urma acestor umilinţe live îşi capătă banii de rată la bancă, fie ei şi cu întârziere.

Degradarea nu este un proces de dată recentă, dar a căpătat accente inimaginabile în 2008, tocmai atunci când LPF a reuşit să vândă drepturile de televizare pe trei ani pentru 102 milioane de euro (cu tot cu TVA). Mitică a profitat atunci de contextul în care RCS&RDS se lansase într-o luptă crâncenă de câştigare a cotei de piaţă, iar trustul Intact îşi propunea să ajungă vremea în care să se lupte de la egal la egal cu Media Pro. Una peste alta, interesele comerciale ale câştigătorilor aveau doar o legătură indirectă cu meciurile în sine, despre care nu mai trebuia demonstrat că nu făceau nici pe sfert suma plătită. La puţine luni, criza a lovit puternic piaţa de media şi publicitate, banii cheltuiţi pe degeaba au început să se simtă crunt în tabelele contabililor, dar zarurile fuseseră aruncate.

"Creditorii" echipelor de fotbal au cules roadele ultimelor luni de boom economic, cu speranţa că ulciorul va mai merge la apă, cel puţin încă o dată, după cum le dăduse asigurări Mitică Dragomir. Pentru fiecare dintre ei, banii din drepturile TV sunt vitali, întrucât, sunt, practic singurii bani albi-lacrimă, trecuţi prin scriptele contabile. Alte surse legale de venituri pentru cluburi, precum activităţile de marketing sau biletele vândute la meciuri, sunt dramatic de nesemnificative. Pentru a fi altfel, fotbalul ar trebui să se chiar joace, vedetele să fie chiar vedete, nu prelungiri lucrative ale unor pungi de silicon, iar spectacolul sportiv să se petreacă pe teren, nu în studiourile inundate de grohăituri celebre.

Falimentul lor nu ar fi falimentul fotbalului, aşa cum tot ei susţin. Ar fi unii şperţari care ar dispărea, dar nimeni nu le-ar deplânge lipsa. Ar apărea alţii interesaţi, care o vor lua de jos, văzându-şi mai clar lungul nasului şi asumându-şi, poate, ambiţii calculate. Deşi în era sportului mondializat, post-Jose Antonio Samaranch, plăcerea jocului a ajuns o sintagmă din cărţile de istorie, poate în absenţa lor transformarea fotbalului din România într-o afacere s-ar putea face în limitele unei oarecari morale şi ale respectării legii.

Poate că peste 20 de ani vom mai ajunge în grupele Ligii Campionilor şi nu ne vom ruşina cu antrenorul campioanei ţării, pentru că nu va mai atenta la integritatea băncilor elveţiene de plexiglas. Poate nici arbitrii puşcăriabili nu vor mai avea la ce să se dedulcească, nici ceilalţi nu vor mai fi ameninţaţi cu trasul în ţeapă şi excluderea din meserie. Poate că la vremea aceea stadioanele cu garduri de protecţie între tribune şi gazon vor fi dispărut, rămânând doar într-o istorie aparte, a unor huligani pentru care tribuna era un ring de bătaie fără reguli. Poate jucătorii îşi vor strânge din nou mâna după meci, felicitându-se reciproc indiferent de rezultat. Poate că urmaşii barbugiilor de astăzi vor privi meciurile din loje alăturate şi nu vor mai fi căutaţi de camerele televiziunilor mai ceva ca jucătorii, fiindcă nu vor mai căuta să fie în centrul atenţiei tuturor.

În loje nu se va grohăi, parfumul discret al burgheziei nu va mai avea iz de stână, noii burghezi nu vor mai da din buric în ritmuri de şachira şi nici memeii nu-i vor mai lua la pumni pe suporteri. Pe atunci, televiziunile vor avea din nou motive să liciteze cu adevărat pentru drepturile de televizare.
Oare numai eu găsesc, involuntar, nenumărate asemănări între sport şi politică? Atâta doar că în politică televiziunile nu s-au prins de toată contrafacerea şi licitează nebuneşte, în continuare, într-o spirală din care nu ştiu cum vor reuşi să mai scape cu viaţă.