Kakonomia - arta politică a mediocrității confortabile

În România, dar nu numai la noi, nu e nevoie de conspirații complicate pentru a bloca reformele sau evoluția. Nu e nevoie nici măcar de înțelegeri scrise. E suficient un acord tacit: nu ridicăm ștacheta, nu ne deranjăm unii pe alții, nu ne chinuim prea tare.

Acest pact nescris are un nume: Kakonomie - consensul tăcut al mediocrității, în care toți joacă la minim și toți se plâng, la final, de cât de prost a ieșit.

Kakonomia politică românească se vede peste tot:
- la masa negocierilor din Parlament, unde un proiect de reformă începe cu ambiții mari și se termină cu o lege anemică, „de compromis”;
- în ședințele de guvern, unde planurile se împart în „faze pilot” atât de vagi încât nimeni nu mai știe ce trebuia făcut;
- în numirile din instituțiile publice, unde competența devine opțională, iar„echilibrul politic” e regula de aur.

Formarea tuturor coalițiilor de guvernare de până acum nu a fost rezultatul unei viziuni comune de reformă, ci produsul tipic al kakonomiei: partide care, deși s-au prezentat în fața electoratului ca adversari ireconciliabili, au descoperit că pot coexista confortabil dacă păstrează status quo-ul. Negocierile nu au vizat ridicarea standardelor, ci împărțirea liniștită a zonelor de influență, a ministerelor și agențiilor, cu reforma amânată pe termen lung sub pretextul „stabilității politice”.

Un partid nou, radical în promovarea reformei, deși a intrat în guvernare promițând transparență și reforme radicale, a cultivat rapid o strategie proprie, ignorând adesea consultarea cu partenerii și lansând inițiative fără coordonare, ca și cum ar guverna singur. Această atitudine a alimentat tensiuni interne și a oferit celorlalte partide pretextul perfect pentru a-și urmări agendele fără constrângeri.

Iar într-un context în care nici partenerii tradiționali din coaliție nu își respectă între ei angajamentele, lipsa de coeziune devine normă, nu excepție. Astfel, și actuala coaliție funcționează mai degrabă ca un conglomerat de insule politice decât ca un guvern unitar. Fiecare își joacă propria piesă, în propriul decor, dar toți împart aceeași scenă și același reflex al kakonomiei: performanța nu este scopul, ci menținerea confortului reciproc și protejarea capitalului electoral propriu.

Teatrul complicității

Este o complicitate liniștită. Toți știu că se poate mai bine, dar „mai bine” ar cere muncă, risc și asumare. E mai comod să faci doar cât să bifezi raportul și să spui că „nu s-a putut mai mult” din cauza „contextului”. Strategiile, planurile-cadru, consultările publice devin decoruri frumoase într-o piesă repetată la nesfârșit, cu aplauze obosite și promisiunea unui „act doi” care nu mai vine.

Kakonomia supraviețuiește pentru că e convenabilă. Nu enervează prea tare nici electoratul - obișnuit deja cu „merge și așa”-, nici partenerii politici, care își păstrează rețelele de interese intacte. Și pentru că lipsește presiunea publică susținută de a ridica ștacheta zilnic, nu doar în campanie.

Kakonomia nu e doar un defect de sistem; e o cultură politică. Și, ca orice cultură, poate fi schimbată doar dacă e demascată și sancționată. Trebuie să o recunoaștem în declarațiile „optimiste” care maschează abandonul, în proiectele „realiste” care sunt, de fapt, minimul acceptabil, în alianțele „responsabile”care protejează liniștea unui status quo convenabil.

În politică, mediocritatea organizată nu e un accident – e o strategie. Și cât timp kakonomia rămâne regula nescrisă a jocului, România va merge înainte cu frâna trasă, în timp ce actorii politici își vor spune, cu zâmbet complice: „E bine așa, ne descurcăm”.

Kakonomia nu dispare singură. Dispare doar atunci când cei care privesc de pe margine încep să ceară mai mult și să accepte mai puțin „merge și așa”. Nu e suficient să votăm o dată la patru ani; trebuie să ridicăm ștacheta în fiecare zi, pentru ca mediocritatea confortabilă să nu mai fie regula, ci excepția.

Alaska, prin lupta kakonomiei

Aeroport, lumini reci, camere pregătite să prindă „momentul”. Lideri care se întâlnesc, zâmbete economisite, câteva fraze atent rotunjite. E scena perfectă pentru geopolitica de televiziune. Dar dacă dăm sunetul mai încet și privim cu lupa kakonomiei, vedem altceva: arta înțelegerii cu standarde joase, a promisiunilor care sună bine și costă puțin, a rezultatului de care toți se declară ușor dezamăgiți, fără ca cineva să-și asume ridicarea ștachetei.

Kakonomia funcționează și între marile puteri. Este acel pact tăcut în care ambiguitatea e avantaj, iar imaginea ține loc de conținut. La capătul unui asemenea summit rămân, de obicei, formule elastice: „pace sustenabilă”, „cale diplomatică”, „dezescaladare graduală”. E limbajul care împacă audiențe interne, dar nu mișcă pe teren niciun reper verificabil.Fotografia devine livrabilul, iar restul se amână pe termen nedefinit.

Există, în astfel de întâlniri, o distribuție foarte kakonomică a costurilor: confortul e sus, factura vine jos. Marile capitale își păstrează marja de manevră, în vreme ce aliații mici suportă incertitudinea: bugete de apărare gonflate, rute comerciale redesenate, regimuri de sancțiuni care se schimbă din mers. Iar când rezultatul nu e spectaculos, responsabilitatea se topește în aer: „am încercat”, „nu s-a putut acum”, „mai vedem”.

Cum ar arăta, însă, anti-kakonomia? Ar arăta plictisitor pentru camere și util pentru istorie: obiective măsurabile (X zile de încetare a focului, Y puncte de control), mecanisme de verificare (monitori terți, sateliți, ISR comun), secvențiere clară (pasul 1 condiționează pasul 2), cost al neconformării (snap-back automat al sancțiunilor) și incluziunea celor afectați direct la masa deciziei. Adică mai puține metafore, dar mai multe cifre; mai puțină retorică, mai multă contabilitate a faptelor.

Pentru România, lecția e limpede: nu doar legarea de o coaliție de voințe, ci voință de reațiune. Nu alergăm după ecoul frazelor frumoase, ci după mecanismele care pot fi puse pe hârtie și verificate în teren. Ne pregătim în paralel pe trei piste - apărare dură (aeriană stratificată și anti-UAS), reziliență economică (stocuri, rute, redundanțe), apărare cognitivă (pre-bunking, nu doar debunking) - și cerem, diplomatic, ca orice „acord” să aibă date, termene și consecințe.

În loc să aplaudăm cadrele foto, punem întrebările care strică decorul, dar salvează substanța: cine face ce, până când și cum se verifică?

Mai este ceva. Într-o regiune în care târgurile se pot face peste capul celor mici, blocul regional nu e un moft, e o poliță de asigurare: România - Polonia - Turcia - Țările Baltice, cu poziții comune, exerciții comune, date comune.

Anti-kakonomia se construiește în rețea: standarde ridicate între noi, ca să nu le primim coborâte de la alții.

S-ar putea ca întâlnirea din Alaska să nu fi decis nimic istoric. Poate că a decis, de fapt, nivelul de vag pe care îl putem înghiți. De aceea, testul nostru nu e să interpretăm grimase și gesturi, ci să cântărim mecanismele. Fiindcă, la final, pacea adevărată nu se vede în fotografii. Se vede în cifre.