Un nou fluierat în biserică: Nu cred în podul de flori

În sfârşit, un politician român cu capul pe umeri le vorbeşte moldovenilor fără să bată câmpii despre proiecte iluzorii. „Îmi doresc ca împreună, românii de pe ambele maluri ale Prutului, să ne regăsim în Uniunea Europeană şi să participăm atât la consolidarea valorilor europene, cât şi a celor care definesc formarea identităţii şi solidarităţii unui neam legat prin cultură, limbă şi istorie.

Am convingerea că, alături de România, un aliat redutabil şi un membru cu drepturi depline la nivel european, Republica Moldova va deveni un stat în care cetăţenii se vor bucura de prosperitate, bunăstare şi stabilitate", a spus preşedintele Iohannis în mesajul dedicat Zilei Independenţei Republicii Moldova, vorbind de singurul şi cel mai bun lucru pe care îl poate face România pentru fosta sa provincie pe care vitregiile istoriei au transformat-o în gubernie rusească pentru ca mai apoi, vremuri ceva mai bune, să-i ofere prilejul de a deveni un stat suveran de sine stătător: o mână onestă de ajutor pentru accederea, atunci când va fi pregătită, în casa comună europeană.

Regăsirea românilor de pe cele două maluri ale Prutului în interiorul Uniunii Europene e singura formă de reîntregire a neamului cel puţin în actualele circumstanţe economice şi politice. La altă unire n-au ce visa cei de peste Prut şi e de mirare că acceptă să fie simple piese de domino în jocurile unor politicieni dâmboviţeni de genul lui Traian Băsescu, rumegând zi şi noapte „Marea Unire", „Idealul Naţional", „Naţia şi Neamul" ş.a.m.d., jinduind, în fapt, după voturile basarabenilor pe care i-au fericit în prealabil cu paşaport românesc.

Cel puţin pe termen mediu unirea României cu Republica Moldova nu poate depăşi nivelul unei poveşti de adormit copiii. Şi, pentru că, având pregătire de inginer, pun raţiunea înaintea emoţiilor, am să încep cu argumentul economic. Germania a fost şi este încă motorul economic al Europei. Nu altfel stăteau lucrurile înainte de căderea Zidului Berlinului, ora exactă se dădea la Bonn, capitala Republicii Federale Germania. Ei bine, cât a fost ea de Germanie, tot a fost dramatic trasă înapoi de fosta RDG.

Costurile alipirii Germaniei de Est au fost imense şi a căzut un guvern din cauza asta. Lucru nemaiauzit, se ajunsese până acolo încât austriecii, la care întotdeauna nemţii s-au uitat ca la rudele lor sărace, să aibă salarii mai mari şi preţuri mai mici decât germanii. Cu alte cuvinte, RDG a coborât, la un moment dat, nivelul de trai din fosta RFG sub cel din Austria. Deci până şi Germania a avut serios de suferit urmare a reunirii cu „fraţii de dincolo de zid" şi nici în ziua de azi n-au fost eliminate complet decalajele economice dintre fostele RFG şi RDG.

România e fomista Europei şi abia apucă să-şi termine şcolile că tinerii absolvenţi, mai ales cei cu studii superioare, fug văzând cu ochii de o ţară incapabilă să le preţuiască corect nivelul de pregătire şi abilităţile profesionale. Nu mai avem mult şi vom începe să cădem ca muştele pe străzi pentru că în România nu vor mai exista medici care să ne depaneze atunci când ne vom defecta. Noi, ăştia care am mai rămas pe-aici, mai ales generaţia decreţeilor, tragem nădejde că în 15-20 de ani se va legaliza şi la noi sinuciderea asistată, nu de alta, dar nu va mai avea cine să ne plătească pensiile.

Altfel spus, aici, în România, suntem tot mai puţini şi abia avem după ce bea apă. Ce credeţi că s-ar întâmpla cu România dacă brusc ne-am trezi cu încă 3,5 milioane de compatrioţi mai rupţi în fund şi mai flămânzi decât noi? Poate că unii de dincolo de Prut văd România ca pe o salvare, cam cum am văzut noi, românii, Uniunea Europeană. Numai că, aşa cum UE nu ne-a putut ajuta dacă noi n-am vrut să ne ajutăm, nici România nu va putea ridica Moldova, mai degrabă Modova ar da o mână de ajutor la scufundarea mai rapidă a României.

Şi acum să trecem la motivele politice, mult mai numeroase. Şi am să încep cu un argument personal şi subiectiv: aproximativ jumătate dintre moldoveni continuă să voteze cu îndârjire comuniştii. Eu, unul, nu mai vreau să văd comunişti în Parlamentul României şi, după ce am scăpat de Iliescu şi Vadim, nu vreau să mă trezesc cu Voronin cuvântând în Palatul Parlamentului sau, Doamne fereşte, trimiţându-şi gealaţi în guvern. Şi mai am un argument tot personal şi tot subiectiv: nu mai vreau trupe sovietice de ocupaţie în România, aşa că, fraţi moldoveni, rezolvaţi-vă mai întâi, într-un fel sau altul, problema cu Transnistria şi dup-aia mai vorbim.

Rămânând la argumente politice, hai să ne amintim ce reacţii au fost în marile cancelarii europene când Băsescu a deschis modovenilor uşa din dos spre comunitatea europeană, împărţind cetăţenii cu nemiluita şi fără discernământ. Oare cum ar reacţiona dacă România - şi acum nepregătită de integrare reală în UE - ar băga tot pe uşa din dos o ţară mai amărâtă ca ea în familia europeană? Ca să nu mai vorbesc de tot mai morganaticul, pentru noi, spaţiu Schengen. Dar americanii oare ce-ar zice dacă s-ar trezi, tot peste noapte, în NATO cu unii nepoftiţi de ei? Başca Transnistria şi trupele lui Putin. Aş merge până acolo încât aş spune că Washington-ul şi Bruxelles-ul sunt garanţiile că „Marea Unire" nu se va întâmpla curând.

Ştiu, talibanii unionişti îmi vor da cu istoria şi neamul în cap, deşi, cum spuneam, sunt un tip care judecă aproape exclusiv pragmatic, căruia istoria, neamul, mândria naţională şi alte asemenea nu-i ţin de foame. Dar dacă tot vorbim de istorie, vă propun o paralelă. Istoria spune că, în perioada 1945-1959 la Cluj a existat o universitate română de stat cu predare în limba maghiară, pe numele ei Bolyai, înfiinţată prin decret regal. Tot în 1945 şi tot prin decret regal universitatea în limba română revenea de la Sibiu la Cluj şi primea, ulterior, numele Victor Babeş. În 1959, conducerea comunistă a decis unificarea celor două universităţi şi astfel a luat naştere Universitatea Babeş-Bolyai. Oare, de dragul istoriei, ar trebui să rupem UBB în două, aşa cum cereau unii politicieni maghiari până nu demult?

N-aş încheia capitolul istorie înainte de a pune o întrebare: oare câţi dintre militanţii unionişti de la Chişinău sunt mânaţi în luptă de românism, idealuri naţionale etc. şi câţi îşi doresc de fapt un act de identitate care să le permită să ajungă mai uşor în occident sau, în cel mai rău caz, să se stabilească la Bucureşti, unde, totuşi, se trăieşte ceva mai bine decât la Chişinău?

De aceea, în locul politicienilor care ştiu foarte bine toate aceste lucruri, dar, în cel mai pur stil populist, se dau de ceasul morţii de grija unirii, prefer neamţul realist şi onest care spune: „Faceţi-vă temele (între timp poate izbutim să ni le facem şi noi pe ale noastre), intraţi în UE - vă ajutăm şi noi cât puteam - şi pe urmă mai vorbim".