Liviu Dragnea, salvatore della patria sau doar o formă fără fond?

I-a stat de-a dreapta lui Victor Ponta până când „micul Titulescu" a încăput pe mâna justiţiei. Ca o carnasieră capabilă să-şi pândească prada până aceasta ajunge în cel mai vulnerabil moment cu putinţă, pentru a-i ţâşni instantaneu la jugulară, aşa a procedat Dragnea cu Ponta. Până şi pasul înapoi făcut în momentul condamnării în dosarul referendumului a părut a avea doar scopul obţinerii unei zone de elan suplimentare. De la bun început a avut grijă să-i transmită, inclusiv prin mesaje „cifrate" publice, premierului că de acum el dictează muzica, iar Ponta trebuie să joace în continuare rolul stârvului bunicii lui Bulă, ca nu cumva partidul să piardă „pensia" pe care o mai poate încasa până la alegerile de anul viitor. Ba, chestionat, la Cluj, cu privire la viitorul politic al fostului şef PSD după ce va pleca de la palatul Victoria, Dragnea a arătat cu degetul spre... oficiul de pensii. Prieten vechi cu Ponta, dar şef al unei organizaţii părăsite de oamenii grei şi cu coloană vertebrală (Ioan Rus, Vasile Dâncu, Vasile Puşcaş) şi cu rezultate electorale care o situează la periferia partidului, Remus Lăpuşan n-a avut de ales şi a pupat condurul care tocmai atinsese cu viteză părţile moi ale lui Ponta.

Numai că în ascensiunea sa, Dragnea nu a recurs doar la veninul ţintit spre sânul la care crescuse ci şi la o armă mult mai eficientă: muzica pe placul urechilor. De când a preluat interimatul conducerii PSD, Dragnea a avut un discurs care a sedus mai mereu. „Iată, în sfârşit, un lider politic fără politicianisme, care spune lucrurilor pe nume fără teamă şi fără ipocrizie", se aude tot mai des după intervenţiile sale. Nu altfel au stat lucrurile în recentul discurs electoral ţinut în sala mare a Casei de Cultură a Studenţilor. Numai că, la o disecţie absolut superficială, sub ambalajul vorbelor extrem de firesc curgătoare, fără aşchii lemnoase, fără şabloane învechite, fără clasicii ditirambi politicianişti bombastici, fără penibila gargară aşa-zis mobilizatoare, nu descoperi, e adevărat, vidul absolut, ca în cazul noului său partener politic Valeriu Zgonea, ci găseşti idei corecte, valabile, valoroase chiar, dar mai nimic nou, mai nimic nerostit de aproape toţi politicienii mioritici în momentele în care vor să acapareze voturile alegătorilor sau doar ale colegilor de partid.

Exact ca pomenitul Zgonea şi ca mulţi alţii, perindaţi de-a lungul timpului pe aceeaşi scenă, şi Dragnea şi-a început intervenţia încercând să câştige bunăvoinţa asistenţei. Numai că el n-a făcut-o în stilul clasic, ridicând în slăvi Clujul cultural, medical, universitar ş.a.m.d. ci cu un fals moment de sinceritate, mutând la Bucureşti vina înfrângerilor pe care le încasează „roşii" pe bandă rulantă în Cluj şi în Transilvania. Spuneam că e o falsă sinceritate, pentru că acuzele erau îndreptate spre un leadership al PSD din care el încă nu făcea parte. A vorbit apoi de regionalizare, dar nici aici nu e nimic nou şi Ioan Rus o făcea încă din 2004, când pierdea cursa spre primărie în faţa lui Emil Boc. Subsidiaritatea era prezenţă cvasi-permanentă în discursul ţărăniştilor, când mai contau în politică, preluată apoi de liberali şi, în cele din urmă, şi de PSD-işti.

A mai vorbit despre meritocraţia, care ar trebuie să învingă nepotismul în strategia accesului la funcţii. Dar cum am putea uita, oare, cum înfiera cu sfântă mânie proletară, acum nişte ani, Emil Boc, politica nepotismului sub Adrian Năstase şi promitea că portocaliii vor avea un singur crez în gânduri şi-n simţiri: „omul potrivit, la locul potrivit". A mai promis Dragnea un nou sistem, mult mai corect şi mai transparent de gestiune a carierei politice în PSD, dar care lideri politici nu le promit marea cu sarea tinerilor lipitori de afişe? S-a declarat adversar al „politicii de breaking news", dar arătaţi-mi un şef de partid de guvernământ sau premier al României să nu-şi plângă de milă cât de mult muncesc el şi oamenii săi cât e ziulica de lungă, în vreme ce opoziţia face politică prin studiourile televiziunilor. În fine, marota sa numărul unu, care seduce pe mulţi în egală măsură în care pe alţii îi enervează, este mult trâmbiţata „pax politica", dar cine nu a invocat în ultimii ani modelul coabitării stângii cu dreapta la guvernare din Germania? Şi dacă nu ne-a lăsat de tot memoria, poate ne amintim cine era apologetul consensului naţional: Ion Iliescu.

Dar hai să nu fim cârcotaşi, să nu-l acuzăm de lipsă de originalitate, în fond şi a şti cum să vorbeşti e o artă şi, la urma urmei, de ce nu i-am acorda prezumţia de bună credinţă, în ciuda faptului că şi-a luat ca asociat un gargaragiu profesionist de talia lui Zgonea? Din păcate nici background-ul politic nu spune mare lucru în cazul lui Dragnea. În ciuda Diplomei de Excelenţă primită în 2004 din partea Federaţiei Autorităţilor Locale din România nimic răsunător la nivel naţional n-a rămas după cele trei mandate ale sale de preşedinte al Consiliului Judeţean Teleorman. Judeţul a rămas tot fruntaş în topul sărăciei judeţelor din România, iar Dragnea s-a ales, la rândul său, cu titulatura de „baron local" şi, la un moment dat, i-a şuierat şi un glonţ DNA pe la ureche.

În politica mare a apărut când a devenit ministru al Dezvoltării şi vicepremier, fiind apreciat drept premierul din umbră. Două mari proiecte a avut el, cât a stat în guvern, ambele eşuate cu brio (e adevărat şi cu largul concurs al Curţii Constituţionale). Primul a fost demiterea lui Băsescu, numai că nici măcar cu mijloace ilegale (după cum cred procurorii şi prima instanţă de judecată, care l-a condamnat la un an de închisoare cu suspendare) n-a reuşit să-l ducă la bun sfârşit. Al doilea a fost regionalizarea României. Numai că proiectul de revizuire al Constituţiei (imperios necesar în preludiul regionalizării) a fost dat de gard de parlamentari, iar apoi s-a rupt şi majoritatea USL, aşa că practic a fost îngropat şi, odată cu el, şi proiectul regionalizării. La disperare, Dragnea a încercat un surogat de regionalizare, elaborând un proiect de lege a descentralizării, care fost făcută franjuri de aceeaşi Curte Constituţională. Prin urmare nici un CV plin de realizări care să-l recomande ca mare înfăptuitor nu are la dosar.

Cu toate acestea, nu spune nimeni că, la 53 de ani, Dragnea nu poate fi politicianul momentului şi viitorului, salvatorul şi reformatorul PSD. Num ai că, mai întâi, are de trecut un hop la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.