Dreapta casantă sau cum a juca „singur împotriva tuturor” garantează succesul

O simplă analiză a rezultatelor alegerilor parlamentare post-decembriste devoalează o caracteristică cel puţin inedită a vieţii politice româneşti: PSD (şi precursorii săi FSN, FDSN, PDSR) a alergat întotdeauna de unul singur pe culoarul din stânga, în vreme ce pe culoarul din dreapta a fost mai mereu aglomeraţie

Poate părea de necrezut, dar, cu o singură excepţie, FSN-FDSN-PDSR-PSD a câştigat toate alegerile parlamentare de după 1989, iar una dintre principalele explicaţii poate fi faptul că, indiferent cum s-a numit, partidul lui Ion Iliescu, Adrian Năstase, Mircea Geoană, Victor Ponta sau Liviu Dragnea nu a avut niciodată un contracandidat serios la voturile electoratului de stânga, în vreme ce pe voturile de dreapta a fost mai mereu bătaie serioasă.

În analiza următoare vom lua în calcul rezultatele de la Camera Deputaţilor, cu menţiunea că diferenţele faţă de rezultatele voturilor pentru Senat sunt nesemnificative. În 1990 FSN-ul lui Iliescu a câştigat detaşat primele alegeri libere, cu 66,41%, urmat de UDMR - 7,23% şi PNL - 6,41%, singurele partide care au depăşit 5%.

La acea vreme nu exista un prag electoral, drept urmare în camera inferioară au mai intrat alte 24 de formaţiuni politice. Partidul seniorului Coposu, PNŢCD, se clasa abia al cincilea, după Mişcarea Ecologistă din România, cu 2,56% din voturi. La scorul obţinut de FSN nici n-ar mai fi contat dacă dreapta ar fi fost unită, în condiţiile în care cele două mari partide istorice, PNL şi PNŢCD, n-au strâns împreună nici 10% din opţiunile electorale ale românilor.

În 1992 s-au petrecut câteva mişcări politice importante chiar înainte de alegeri. Petre Roman l-a învins în alegerile interne pe Ion Iliescu şi a devenit noul preşedinte al FSN. Învinşii şi-au luat jucăriile şi-au plecat, înfiinţând Frontul Democrat al Salvării Naţionale (FDSN).

Avea să fie pentru prima şi singura dată când gaşca frustraţilor plecaţi dintr-un partid înfiinţează un nou partid care devine mai mare şi mai puternic decât formaţiunea politică de origine. Deşi în continuare FSN se pretindea partid de stânga, deja el era perceput ca fiind la dreapta FDSN, prin urmare noul vehicul electoral al lui Iliescu păstra monopolul asupra voturilor de stânga.

Pe partea dreaptă se încerca, însă, o primă coalizare a forţelor politice şi apărea Convenţia Democrată din România (CDR), la care nu aderase încă PNL, partid care, urmare a introducerii pragului electoral de 3%, nu avea să mai intre în parlament. Formaţiunile care au acces în noul legislativ ales în 1992 au fost FDSN - 27,72%, CDR - 20,01%, FSN - 10,19%, PUNR - 7,72%, UDMR - 7,46%, PRM - 3,89% şi PSM - 3,96%.

Practic singurii competitori direcţi pentru voturile stângii ai FDSN erau oamenii fostului premier comunist Ilie Verdeţ, care, în condiţiile pragului de astăzi, n-ar fi intrat în parlament. În schimb, voturile de dreapta erau deja împărţite între CDR şi FSN, deşi în cazul ultimei formaţiuni politice era vorba mai degrabă de voturile admiratorilor (-oarelor) lui Petre Roman.

În 1996 avea loc singurul scrutin electoral parlamentar în care partidul lui Iliescu, redenumit PDSR, se clasa pe locul doi, depăşit fiind de CDR în care, de această dată, intrase şi PNL. Partidul lui Petre Roman, rebotezat între timp PD, a participat la alegerile din 1996 în alianţă cu cel de-al treilea partid istoric, PSDR-ul lui Sergiu Cunescu, sub sigla Uniunii Social-Democrate (USD), alianţă care, deşi se prezenta ca fiind de centru-stânga, în continuare era percepută de public mai degrabă ca formaţiunea lui Petre Roman, cu doctrină politică incertă, care, ulterior, avea să devină parte al primului guvern post-decembrist de dreapta al României. Rezultatele votului din 1998 aveau să fie: CDR - 30,17%, PDSR - 21,52%, USD - 12,93%, UDMR - 6,64%, PRM - 4,46%, PUNR - 4,36%.

În 2000 PDSR avea să revină la comandă, urmat, în clasamentul votului, de PRM, în vreme ce dreapta, din nou divizată, avea să înregistreze un eşec răsunător, care avea să consemneze practic decesul politic al partidului lui Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu. Liberalii, precum şobolanii, aveau să părăsească la timp corabia CDR, care lua serios apă, şi să se salveze politic intrând la limită în noul legislativ.

PNŢCD avea să fie victima unei combinaţii de ghinioane şi decizii strategice eronate. Mai întâi a fost „trădarea" preşedintelui Emil Constantinescu cu refuzul său de a mai candida pentru un mandat, apoi decizia politică, trecută prin parlament, de a mări pragul electoral la 5% (cu prag mărit, de asemenea, pentru alianţele politice) şi, în fine, decizia strategică de a candida tot sub sigla CDR (rebotezată CDR 2000), care nu mai inspira deloc încredere românilor.

PDSR avea să domine alegerile, obţinând 36,61% din sufragii. Degringolada şi divizarea dreptei aveau să propulseze pe locul doi PRM-ul lui Corneliu Vadim Tudor - 19,48%. În noul parlament au mai intrat PD - 7,03%, PNL - 6,89% şi UDMR - 6,8%.

Alergerile din 2004 aveau să aibă acelaşi câştigător, PDSR, rebotezat între timp, PSD, după fuziunea cu PSDR care le-a asigurat intrarea pe uşa din dos în Internaţionala Socialistă. Pe partea dreaptă avea loc o nouă tentativă de coalizare a forţelor prin apariţia Alianţei „Dreptate şi Adevăr" (ADA) formată din PNL şi PD, partid care, sub conducerea lui Emil Boc, tocmai îşi oficilizase statutul de partid de dreapta prin migrarea din Internaţionala Socialistă la Partidul Popular European (PPE).

Trăgând după el partidul-parazit PUR, PSD strângea 36,64% din voturi, urmat fiind de ADA - 31,26%, PRM - 12,93% şi UDMR - 6,2%. În ciuda pierderii alegerilor, ADA a beneficiat de prezenţa lui Traian Băsescu la Cotroceni, dar şi de trădarea partidului viitorului puşcăriaş Dan Voiculescu, urcând la guvernare şi trimiţând câştigătorii alegerilor în opoziţie.

În legislatura care a urmat, „mulţumită" aceluiaşi Băsescu, ADA s-a spart, iar PNL şi PD (devenit PDL, după fuziunea cu gaşca liberalilor băsişti din jurul lui Theodor Stolojan, PLD) au participat separat în alegerile din 2008. Noua divizare a voturilor de dreptei i-a făcut, din nou, câştigători ai votului politic pe cei din PSD, cu 33,09%, urmaţi de PDL - 32,36%, PNL - 18,57% şi UDMR - 6,17%.

Numai că procedurile perverse ale noului sistem de vot pseudo-uninominal au făcut ca, mulţumită „aranjamentelor" calculatorului, PDL să obţină mai multe mandate decât PSD. Cele două formaţiuni aveau să şi formeze noul guvern, numai că reunirea vechiului FSN nu avea să reziste decât jumătate de an, după care PSD se cerea afară.

În 2012 PSD făcea o nouă alianţă „contra naturii" (de fapt contra lui Băsescu) de această dată cu PNL, sub sigla USL, care avea să le aducă celor două o victorie categorică - 58,63%. PDL făcea o mişcare strategică proastă, abandonând un brand de notorietate, pentru unul care nu spunea nimic alegătorilor, ARD, adică Alianţa România Dreaptă, în care pedeliştii au mai atras PNŢCD şi Forţa Civică. Nu e de mirare, aşadar, că ARD a obţinut abia jumătate din voturile strânse de PDL în urmă cu patru ani - 16,5%. În actualul legislativ au mai intrat PPDD - 13,99% (care s-a dovedit a fi doar o anomalie politică accidentală) şi UDMR - 5,13%. Nici USL nu a avut viaţă prea lungă.

Ei bine am ajuns în pragul unui nou scrutin electoral parlamentar. Între timp, s-a încercat o nouă coalizare a dreptei, de această dată într-un singur mare partid, prin fuziunea dintre PNL şi PDL, păstrând sigla Brătienilor. Mişcarea, cel puţin până acum, nu pare să fi avut succesul scontat, cu excepţia reuşitei impunerii lui Klaus Iohannis la Cotroceni.

În acest moment, potrivit tuturor sondajelor de opinie, PNL coboară vertiginos spre jumătate din suma procentelor pe care fostele PNL şi PDL le aveau în momentul fuziunii şi, în plus, au mai apărut alţi trei râvnitori (cu şanse reale de a intra în parlament, potrivit aceloraşi sondaje) la voturile de dreapta: PMP, ALDE şi USR. Din nou PSD n-are rival pe culoarul din stânga şi, drept urmare, e dat câştigător detaşat de toate studiile sociologice realizate în ultima vreme.

Şi, dacă această demonstraţie n-a fost suficient de convingătoare, mai există o dovadă a faptului că, în ultimii 27 de ani, de cele mai multe ori social-democraţii au fost beneficiarii fragmentării voturilor de dreapta. Deşi au câştigat şase din cele şapte scrutine electorale parlamentare de până acum, social-democraţii n-au reuşit să câştige decât trei din cele şapte alegeri prezidenţiale, toate prin Ion Iliescu. Altfel spus, cu o singură excepţie, anul 2000, când dreapta n-a reuşit să-şi trimită nici măcar un reprezentant în turul doi al alegerilor prezidenţiale, în ultimii 20 de ani, puse la un loc, voturile de dreapta au fost mai multe decât cele de stânga.

De-a lungul timpului, începând cu fărâmiţarea, în prima parte a anilor `90, a PNL în patru sau cinci partiduleţe, continuând cu competiţiile PNL-PNŢCD, PNL-PD(L), bătălia pe voturile dreptei a foast acerbă culminând cu cele patru formaţiuni care-şi dispută acum acelaşi segment electoral.

Pe partea cealaltă, de la apariţia FDSN, şi din rândul social-democraţilor s-au mai rupt grupuscule de frustraţi, care, însă, n-au contat electoral. ApR-ul lui Teodor Meleşcanu s-a topit rapid în PNL, UNPR-ul lui Gabriel Oprea, deşi a făcut importante jocuri politice cu o jenantă echilibristică politică între stânga şi dreapta, n-a îndrăznit niciodată să se confrunte cu electoratul şi a sfârşit dizolvat în PMP, iar PSRo-ul lui Mircea Geoană practic s-a născut mort.

Analiştii consultaţi de ZIUA de CLUJ pun această veritabilă unitate de monolit a stângii în opoziţie cu perpetua fragmentare a dreptei politice din România, în esenţă, pe seama a doi factori: disciplina de partid mult mai cazonă a FDSN-PDSR-PSD şi mentalitatea mult mai liberală şi mai flexibilă a electoratului de dreapta.

„Vorbim, pe de-o parte, de o abilitate a liderilor social-democraţi de a păstra grupurile din interior unite. În zona liberală disciplina de partid e mult mai slabă. E vorba şi de o trăsătură a electoratului de stânga, favorabil unei singure voci-stat, care să-i ofere asistenţă.

În PSD au existat ori lideri, ori mecanisme interne care n-au permis rupturi serioase, nici măcar Grupul de la Cluj n-a rupt partidul. Pe de altă parte, filozofia liberalilor nu a vizat atât câştigarea puterii, cât afirmarea paltformelor diverse din interior, în vreme ce pe stânga am avut în permanenţă un singur partid care, fie cu o formaţiune de dreapta, fie cu un partid-balama, a ajuns mult mai uşor la putere", a apreciat sociologul Ioan Hosu.

Analistul politic George Jiglău crede că politica românească nu e împărţită în stânga şi dreapta ci în PSD şi anti-PSD. „Cînd vorbim de stânga şi dreapta am avea nevoie de puţină precauţie, pentru că la noi partidele nu sunt foarte coerente din punct de vedere ideologic. E vorba de electorat PSD versus electorat anti-PSD, care e mai mult decât electorat de dreapta. Inclusiv USR are o poziţie doctrinară ambiguă, cu accente de dreapta, dar şi de stânga.

În zona anti-PSD e o chestiune de lideri, întotdeauna au existat tabere cu liderii lor. Sigur, a existat în 1996 o strângere a rândurilor în jurul lui Emil Constantinescu, pentru ca în 2000 să se fărâmiţeze. Întotdeauna au existat prea mulţi lideri şi mai puţină disciplină de a te ralia spatele unuia singur. Şi electoratul lor e mai liberal, cu o mai mare diversitate de idei, cu un spaţiu de dezbatere ceva mai relaxat.

PSD a avut întotdeauna o structură mai milităroasă, în care nu se mişca în front decât cînd se pierdeau alegerile şi liderul de necontestat de până atunci era efectiv măturat. Altfel, în PSD nu te pui cu liderul, vezi ce-a păţit Zgonea când a îndrăznit să-l conteste pe Dragnea. Nu e rău pentru un partid să aibă o asemenea disciplină de fier, de asta PSD a avut rezultate atât de bune, pentru că n-a avut disensiuni. Acum Dragnea e liderul suprem, necontestat, iar asta e mult mai benefic electoral.

Succesele dreptei nu au fost atât meritul lor, nu s-au datorat liderilor lor ci coalizării electoratului anti-PSD, aşa cum s-a întâmplat, de exemplu, la ultimele prezidenţiale. În rest, electoratul PSD este mult mai disciplinat", a fost de părere Jiglău.