Ioan Rus: “Guvernul actual este, fără îndoială, cel mai slab din istoria recentă a României”

Fostul ministru al Internelor în Guvernul Năstase şi liderul Grupului de la Cluj susţine că la nivelul oraşului cea mai bună soluţie ar fi o singură echipă de fotbal.

În una dintre extrem de rarele apariţii în mass-media, ex-ministrul Ioan Rus radiografiază comunitatea clujeană din perspectiva politică şi sportivă. Rezultatele - în interviul acordat pentru ZIUA de CLUJ.

Cât credeţi că mai rezistă acest guvern? O mai duce până la alegerile programate în 2012? Acum, cel puţin, la Legea educaţiei a cedat.
Cunoscându-i pe mulţi dintre cei care au fost miniştri, pot să spun că în guvernele de după 1989 au existat şi oameni de valoare, dar guvernul actual este, fără îndoială, cel mai slab din istoria recentă a României. Este un guvern care bălteşte; o ţară întreagă stă de câţiva ani într-un sens giratoriu şi ne tot învârtim, crezând că miza conflictului dintre Băsescu şi nu ştiu cine este importantă pentru cetăţeni. Partidele politice şi liderii lor oferă populaţiei în fiecare zi o nouă sursă de conflict: azi Legea educaţiei, mâine cea a Pensiilor şi aşa mai departe, în timp ce un popor întreg aşteaptă soluţii.

Există o categorie de oameni care pot trăi din conflicte, dar au asigurat un salariu elegant, maşină şi şofer şi consideră că întregul popor poate trăi din conflicte, că o naţie întreagă vibrează la lupta dintre Băsescu şi nu ştiu care. Eu nu văd nici o variantă prin care noi să ieşim din această situaţie, cu toate că, pe măsură ce te învârţi în sensul giratoriu, numărul ieşirilor devine tot mai mare. Pe măsură ce Uniunea Europeană se consolidează, în vreme ce noi aderăm la noi reguli ale UE, căile de ieşire sunt tot mai multe, însă pe măsură ce se înteţesc stările conflictuale, orbirea este tot mai mare, cei ne ne conduc nu le văd, şi atunci rămânem blocaţi. În acest moment nu poţi vorbi nici măcar despre drumul greşit pe care am apucat-o pentru că nu suntem pe nici un drum.

“Poate să dureze, dar ar fi păcat, în condiţiile în care apare o soluţie alternativă viabilă”

Şi tot contextul acesta conflictual credeţi că poate dura până la alegerile ordinare?
Poate să dureze, dar ar fi păcat, în condiţiile în care apare o soluţie alternativă viabilă. PSD, ca partid de opoziţie, trebuie să promoveze soluţii alternative formulate în programul politic al partidului, nu stări conflictuale pe o lege sau alta, dar, în primul rând, trebuie schimbată starea de rău a populaţiei.

În starea aceasta de rău, vedem şi o “înrăire” a oamenilor. Lumea este mult mai agresivă. Uitaţi-vă la trafic.
În Occident, dacă eşti în trafic şi ai greşit banda, toată lumea îţi face loc. La noi, dacă nu eşti atent, sare celălalt din maşină şi îţi dă în cap pentru că te-ai încadrat greşit. Aceste reacţii apar pe un fond de stres social provocat şi de tipul de dezbatere publică promovat în această perioadă. Am citit chiar în ZIUA de CLUJ că peste 2.000 de firme din judeţ au intrat în insolvenţă în acest an, unii chiar clienţi de-ai noştri. Printre aceste firme sunt unele care şi-au cumpărat sedii sau maşini pe care nu le-au plătit şi au intrat voit în insolvenţă. Cine generează lipsa aceasta de respect faţă de partener şi faţă de lege? Statul. Statul este primul intrat în insolvenţă, dar nedeclarată, pentru că el nu-şi plăteşte datoriile faţă de cei care îi oferă servicii, fie că sunt companii de stat sau private.

Primul insolvent în deplin dispreţ faţă de lege este guvernul, iar cei de jos îşi spun: “Dacă statul procedează astfel, înseamnă că asta e moda. Nici eu nu mai plătesc. Am luat de nu ştiu unde frigiderul acesta, nu îl mai plătesc, am depăşit termenul, mă declar în insolvenţă, rămân cu bunurile şi mă judec 100 de ani”. Chiar dacă ar fi complet reformată, Justiţia nu ar putea face faţă numărului de procese, pentru că sunt domenii de activitate unde delincvenţa economică e aproape generalizată şi este generată de modelul guvernamental de conducere a ţării. Aici este marea dramă şi aici văd reticenţa unor lideri politici şi a unor partide de a prelua puterea.

“La noi, conflictualitatea e deja la nivel de Liga Campionilor”

E laşitate sau lipsă de soluţii?
Dacă nu ai soluţii, nu mai ai ce să cauţi în politică, poporul nu mai are nevoie de stări conflictuale noi. La noi, conflictualitatea e deja la nivel de Liga Campionilor, nici nu mai ai cu ce să vii ca să generezi stări emoţionale puternice. De aceea este foarte complicat de anticipat cum vor evolua lucrurile, câtă vreme valorile umane şi naţionale nu sunt promovate. Dacă ne uităm la nivelul dezbaterii la televizor, vedem aceiaşi oameni care răsucesc mereu aceleaşi verbe şi cu aceeaşi ţintă. Sunt variaţiuni pe aceeaşi temă, făcute de aceiaşi indivizi, unii dintre ei neavând nici o realizare profesională care să-i valideze, sunt oameni fără nici un fel de expertiză, iar noi ne uităm la ei şi ne pierdem vremea, activitate care a devenit un sport de masă. Apoi vine Mugur Isărescu să ne explice că dacă am creşte productivitatea muncii, am reuşi, dar cum să creştem productivitatea muncii dacă noi ne specializăm, încet, încet, la nivel naţional, în pierdere de timp!

Este comunitatea clujeană diferită în acest sens?
Dacă ar fi să îl ascultăm pe Vasile Dâncu, am spune că popoarele mari au mize mari, popoarele mari duc războaie mari, iar cele mici duc războaie mici. În ceea ce priveşte comunităţile mari, cred că la noi nu sunt consolidate ca atare. Vă dau un exemplu din sport: Bucureştiul nu are nici o campioană naţională, deşi este cea mai mare comunitate şi are cei mai mulţi bani din România: la handbal masculin, campioană este o echipă din Constanţa, la feminin, una din Râmnicu Vâlcea; la polo câştigă frecvent Oradea, la baschet Ploieştiul, iar la fotbal Clujul.

O comunitate mare, care beneficiază de resurse ce depăşesc de câteva ori posibilităţile altor comunităţi din această ţară, nu îşi propune să fie campioană naţională la nimic! Sau, dacă îşi propune, nu e capabilă să materializeze acest lucru. Şi atunci ai putea să te întrebi dacă Clujul nu seamănă din acest punct de vedere cu Bucureştiul: suntem şi noi o comunitate foarte mare, dar, în realitate, comunitatea clujeană, campioană prin CFR, este comunitatea lui Arpad Paszkany. Atunci când el nu mai vrea sau nu va putea să meargă mai departe, acest spirit va dispărea deoarece comunitatea este pasivă, primeşte atunci când i se oferă, dar nu contribuie. Pentru a promova handbalul în Cluj, ne-am adunat câţiva oameni cu intenţia de a avea în câţiva ani o campioană naţională la handbal masculin...

...şi în 2012 să jucaţi o finală de cupă europeană...
Da. Însă ne este foarte greu pentru că, la nivelul comunităţii, lucrurile se petrec foarte haotic şi acest lucru este inexplicabil. De pildă, am fost pe stadion la meciul Bayern München - CFR Cluj: erau în tribune circa 70.000 de oameni care au plătit, în medie, 50 de euro pe bilet, iar dintre ei 35% - 40% erau femei şi copii. Toţi erau îmbrăcaţi elegant şi participau, practic, la un spectacol, fără nici un fel de violenţă ori de manifestări reprobabile. Aproape în paralel, galeriile echipelor Dinamo şi Steaua se băteau pe străzi în Bucureşti. Cei 70.000 de spectatori de la München au fost foarte bucuroşi că au câştigat, ar fi fost trişti dacă ar fi pierdut, dar nu înseamnă că nu ar fi venit în continuare să promoveze un simbol al comunităţii lor. Probabil că aşa fac şi cu opera - în Viena, acum două săptămâni, am fost într-o zi de luni la un spectacol şi sala era arhiplină. Acestea sunt exemple de comunităţi care îşi sprijină valorile, iar noi nu suntem în stare să facem acest lucru.

“... aş uni Universitatea Cluj cu CFR Cluj şi aş face, într-adevăr, o echipă-simbol a Transilvaniei, capabilă să se bată cu orice echipă din Europa”

Ştim ce ne lipseşte?
Este foarte complicat de dat un răspuns. Comunitatea clujeană, dacă ar fi capabilă să treacă peste orgolii şi peste o istorie care nu i-a fost foarte favorabilă, ar acţiona altfel. În loc să menţinem în oraş o rivalitate complet aiurea, dacă ar fi după mine, aş uni Universitatea Cluj cu CFR Cluj şi aş face, într-adevăr, o echipă-simbol a Transilvaniei, capabilă să se bată cu orice echipă din Europa. Existenţa a două echipe s-ar justifica dacă ar exista competiţie reală, şi nu doar polemică. Nu poţi trăi permanent în trecut. Or, noi ce facem, ne gândim dacă vor veni iar vremurile când trebuie să ne batem cu ungurii ori să ne refugiem la Sibiu sau ne gândim că a venit timpul să trăim împreună, să construim împreună, să ne bucurăm împreună! Dacă vrem să avem un viitor pozitiv, ar trebui să începem să facem ceva pentru asta.

Axiologic, pomeneaţi de valori care trebuie să stea la fundamentul închegării, coagulării unei comunităţi. Una dintre ele este viitorul mai bun, un viitor care să ne găsească pe toţi aici, trăind ori vieţuind mai bine.
Şi agregat la valorile europene.Un viitor mai bun putem avea şi în azilul de bătrâni.

Sigur, dacă îi punem termopane.
Este vorba despre un viitor mai bun raportat la sistemul acela de valori. Să ne uităm ce se întâmplă în comunităţi mari din ţările dezvoltate ale Uniunii Europene: nu trebuie să inventăm noi neapărat.

Societal, religios chiar, de 1.000 de ani şi mai bine ei sunt altceva. În cei şapte ani pe care-i petrec acasă, copiii sunt crescuţi altfel, cu alt sistem de valori, nu diferit în sine, ci abordat temeinic, inclusiv raportarea lor faţă de semeni este diferită.

Fără îndoială că respectul reciproc, respectul faţă de muncă, faţă de proprietate, faţă de cultură, faţă de trecut, faţă de curăţenia pe stradă, faţă de locul de parcare - şi am putea înşira o sumedenie de fapte de respect pe care îl au oamenii aceia - se educă. Nu cred că şapte ani de acasă ai lor sunt mai valoroşi decât la noi. Studiem după acelaşi manual de civilizaţie, dar ne place prea mult chiulul. Totuşi, nu trebuie să aşteptăm 50, 100 sau 1.000 de ani, pentru a trăi în condiţii de demnitate şi respect, putem arde anumite etape, putem să facem gesturi care să se constituie în modele de urmat.

Şi de unde credeţi că ar trebui pornit?
Comunitatea clujeană nu are nici modele, nici repere în interiorul ţării. La ce capitole ar putea fi “premiantul” ţării? Aţi văzut cum arată televizorul românesc? Ori radioul, aspiratorul, tractorul sau calculatorul? În aceste domenii de activitate, în care am avut producţie într-o formă sau alta, au venit alţii peste noi şi cred că am ratat şansa de a fi competitivi, dar sunt alte domenii, începând de la agricultură până la tehnologia informaţiei, unde ar trebui să ne propunem câte ceva. La nivelul comunităţii noastre, ar trebui să ne propunem, de pildă, ca Opera Română să fie cea mai tare din ţară, la fel fotbalul, baschetul. Ne propunem o listă cu zece obiective, din care ne ies patru.

“Comunitatea clujeană nu are nici modele, nici repere în interiorul ţării”

Şi cele patru să se transforme în brand de Cluj?
Da. Cu ce ştim noi să ne identificăm? La Cluj am avut prima bancă falimentară - Dacia Felix , primul joc piramidal - chiar dacă adus de la Braşov, aici a crescut. Am avut, în fond, toate elementele care nu ne definesc sau credem noi că nu ne definesc. În continuare, nu văd cum am putea - şi aici suntem cu toţii vinovaţi - să identificăm lucrurile pe care le putem face atât de bine încât să ne detaşeze clar de celelalte comunităţi.

În 2004 şi 2005 aţi scos pe piaţă un model pe care l-aţi promovat, iar apoi l-aţi abandonat. Era modelul “Grupului de la Cluj” şi al reformei profunde.
Am încercat. Dacă vă aduceţi aminte, am încercat şi “Marea împăcare de la Cluj”, prin care ne-am propus să depăşim faza de eternă ciondăneală cu ungurii.

Dar între cele două tururi ale alegerilor din 2004 pentru Primăria Cluj-Napoca, proiectul pornit ca “Marea împăcare” a ajuns un fel de mare trădare a înţelegerii iniţiale.
Nu. Între cele două tururi de scrutin, Bucureştiul a hotărât că ar fi mai bine fără mine. Din punctul de vedere al comunităţii clujene, la nivelul cunoaşterii comune de atunci, vă asigur că nu am nici un fel de resentimente faţă de acel moment. Mă gândesc, totuşi, la proiectele pe care le promovam în acel moment, începând de la autostradă, aeroport internaţional, şcoală de poliţie, infrastructură.
A fost apreciat contracandidatul meu, care a făcut în această comunitate cât s-a priceput. Din respect pentru votul clujenilor, nu l-am criticat cât timp a fost primar. Dar apoi s-a lansat într-o aventură personală de a se lega să conducă ceva fără să ştie nici măcar de unde să o apuce. Iar aceasta este deja prea mult, cu consecinţe prea grave pentru fiecare dintre noi. E o eventură şi a partidului care te promovează, dar e şi un semn de enormă inconştienţă să crezi că poţi să faci lucruri pe care nu le-ai făcut niciodată la o asemenea miză.

“Am constatat că acelor idei nu le-a venit vremea. Mai avem de aşteptat”

Ce liant – în afara unui viitor european mai bun – ar putea coagula comunitatea?
Am încercat să facem ca acel liant să fie politicul: Grupul de la Cluj a promovat un nou mod de a face politică, de a ne raporta mereu la problemele esenţiale. Soluţiile acestora nu pot fi în mod exclusiv nici PSD-iste, nici PDL-iste, nici PNL-iste. Victor Hugo spunea că nici o armată nu poate fi atât de puternică precum o idee căreia i-a venit vremea. Şi am constatat că acelor idei nu le-a venit vremea. Şi mai avem de aşteptat..., dar o să încercăm din nou să promovăm o parte din acele lucruri sau altele, pe care le vom considera mai actuale.

Aşadar, la acea vreme, cu elitele nu am reuşit. Am încercat apoi să facem din sport un liant care să închege comunitatea, la nivel de masă, în ideea că poate cei mulţi să simtă mai devreme decât cei puţini care stau în birouri luxoase nevoia de a coagula ceva, de a juca pe numere mari. Aici suntem încă în aşteptare, pentru că şi în acest domeniu se nasc rivalităţi inutile, contraproductive, violente. De aceea spuneam că decât să ai două cluburi care stau prost şi îşi consumă energia într-o rivalitate care nu duce nicăieri, nu mai bine faci o construcţie de care să se bucure toţi? Cu siguranţă că da, însă trebuie să depăşeşti anumite stări de lucruri privind în viitor şi nu în trecut. Dar cine ne învaţă să privim în viitor, care sunt mijloacele, căile prin care să generezi acest tip de a gândi? Să ne gândim cum va fi peste 5 ori 10 ani. Ce bucurii vom avea peste 5 ori 10 ani? De ce să nu începem să construim de acum micile bucurii.

“Avem de sus în jos un management falimentar pe toate liniile”

Aţi folosit două paradigme: o mişcare de sus în jos, de la elite, şi una opusă, pornită de la mase. Cea de-a doua este asociată cel mai des revoluţiilor, schimbărilor populare.
Cum văd eu această evoluţie a comunităţii: de sus în jos, printr-un management social şi economic performant, este o cale absolut fezabilă. Dar, în condiţiile în care noi avem de sus în jos un management falimentar pe toate liniile: economic, social, cultural, e clar că această viziune se compromite şi astfel, se compromite însăşi esenţa raţiunii de a exista a elitelor.
Atunci, poţi genera anumite stări de lucruri la nivelul celor care beneficiază de cunoaşterea comună, nu prin violenţă, nici prin revoluţii, ci prin generarea de trăiri, sentimente şi bucurii care să reînvie respectul faţă de lege, faţă de proprietate, faţă de muncă, faţă de autorităţi.

Eu cred că în firma pe care o conduc, unde sunt peste 300 de salariaţi, oamenii sunt într-adevăr liberi. Pentru că prin profesiile pe care le au, de la mecanic la inginer, au atât de multe cunoştinţe, încât dacă pleacă pe jos de la sediul firmei până în centrul oraşului îşi găsesc zece locuri de muncă. Asta înseamnă om liber: prin competenţa pe care o deţine, nivel la care a ajuns şi datorită sistemului de management pe care noi îl practicăm prin şcolarizări, perfecţionare continuă, să poată oricând să-şi găsească loc de muncă. Aici am un număr de oameni care au locuri de muncă în condiţii civilizate, o retribuţie civilizată şi ei sunt într-adevăr liberi, nu sunt dependenţi nici de patronat, nici de ajutorul social oferit de stat.. Au cunoştinţele necesare şi suficiente de a fi utili oriune. Din punct de vedere economic, speranţa mea este că dacă acest tip de firme nu vor rămâne doar nişte insule de normalitate, ci vor fi tot mai multe, atunci se vor întâlni într-un arhipelag şi apoi se vor uni într-o ţară normală.

Vorbiţi, practic, de a treia cale: nici de jos în sus, nici de sus în jos, ci de o coagulare a acestor insule. Să rămânem încă puţin la sport. La Universitatea au apărut din nou probleme, vedeţi că Walter îi reproşează primarului Apostu lipsa de sprijin.
Aceasta este o situaţie previzibilă şi îi tot explic acest lucru fiului meu, care este un “U”-ist înrăit: va fi foarte greu de realizat o poveste de succes în condiţiile acestea. Comunitatea clujeană încă nu a ajuns la un consens, mică parte, comparativ cu cei din München, a stabilit să meargă la CFR, o altă parte a decis să meargă la “U”. CFR, chiar dacă s-a făcut ceva performanţă, nu este creaţia comunităţii noastre, ci a domnului Paszkany. Când el ori oboseşte, ori se plictiseşte, întregul vis s-a spulberat. La “U” Cluj, paradoxal, situaţia este aceeaşi: se vede că nu este efortul comunităţii, ci al lui Walter, care e venit din Bucureşti. Comunitatea trebuie să îşi asume decizii de susţinere sau de nesusţinere, dar prin vocea raţiunii: dacă nu putem susţine două echipe să facă performanţă, hai să le convingem să facă acest lucru împreună.

Nu putem susţine 6 stadioane, 10 săli de sport etc: mai bine fuzionăm şi pe măsură ce lucrurile evoluează, apare puterea financiară, atunci cu echipa a doua a clubului acesta vom sprijini Turda sau Dejul: vom iradia talent şi bucurie. În măsura în care vom avea competenţă şi succes, vom putea pune în alte comunităţi seminţele pentru performanţa în jurul căreia să crească sentimentul oamenilor de apartenenţă la acea comunitate. Sportul poate fi acest liant, dar noi nu ne putem ajuta pe noi în suficientă măsură, ce mai să şi iradiem spre oraşele din jur ori din Transilvania!

Un lucru făcut bine aici ar putea fi apreciat de cei mulţi şi atunci ai avea posibilitatea să le explici şi alte lucruri, dar în interiorul acestei stări de succes. În interiorul unei stări de insucces, dacă toată lumea e frustrată, nu te ascultă, indiferent de ce idee ai avea. Starea de bine psihic pe care ţi-o dă succesul îţi poate permite să vii şi cu alte lucruri pe care ei să le priceapă. Aceasta ar însemna, însă, ca oamenii să fie în permanenţă raţionali şi niciodată pătimaşi şi raportaţi la problemele reale ale societăţii şi comunităţii, şi nu neapărat la interese de partid, de grup ori de alt tip. Aste, deocamdată, e greu de realizat.

“Dacă te-ai înscris într-o competiţie, elegant e să rămâi să te lupţi, deci abandonul nu e o cale”

Dar inducerea stării de bine prin succes s-a dovedit a fi posibilă, inclusiv în Cluj, doar printr-un management corespunzător. Fie că vorbim de performanţele CFR ori de noul management de la “U”. Să ne aducem aminte că atunci când “U”, de exemplu, a fost “la comunitate”, adică la Consiliul Local, nu s-a reuşit mai nimic.
Dacă se ocupă de acest domeniu doar comunitatea, nivelul de implicare şi suferinţă, dacă vreţi, este de Liga a III-a. Acesta este nivelul responsabilităţii comunităţii pentru acest fenomen fotbalistic: suntem la nivelul diviziei C. Un management performant ori un patron care investeşte în acest domeniu poate să îl aducă la nivelul diviziei B, deodată cu comunitatea. Dacă ajunge în Liga I şi vrea să o şi câştige, atunci este ca şi cercetaşul: e mult în faţa armatei!

Comunitatea nu reuşeşete să iasă din inerţie şi rămâne mult în urmă. Când vezi aşa ceva, îţi spui că nu se poate şi îţi vine să pleci, dar asta ar însemna abandon, dacă te-ai înscris într-o competiţie, elegant e să rămâi să te lupţi, deci abandonul nu e o cale. Suntem acum în situaţia în care fiecare trebuie se lupte în sensul dezvoltării unei altfel de filosofii comunitare şi, pas cu pas, să se şi întâmple. Acesta este şi unul dintre motivele pentru care am acceptat să vorbim despre sport şi politică. Şi probabil că mai sunt sute sau mii de oameni în oraşul acesta care să înceapă să vorbească şi cine ştie dacă din gândul şi vorba lor nu se va naşte o idee care să poată fi acceptată şi susţinută de către foarte mulţi şi să genereze, de fapt, apoi, situaţia în care comunitatea noastră să îşi dorească arzător să fie campioana comunităţilor la ceva anume.

“Ei îşi spun: renunţ săptămâna aceasta la patru beri şi mă duc la baschet sau mă duc la teatru ori la operă”

Şi credeţi că această dorinţă, la acest moment, în comunitatea noastră tinde spre zero?
Este foarte mică, pentru că, altminteri, ar exista nişte gesturi, atât la nivelul liderilor comunităţii, cât şi la nivelul comunităţii înseşi. V-am dat exemplul cu numărul de spectatori, care este un simbol de comportament comunitar. Acolo nu mai este problemă de lider, ci de construire a bucuriilor cotidiene prin participarea la marile evenimente ale comunităţii. Ei îşi spun: renunţ săptămâna aceasta la patru beri şi mă duc la baschet sau mă duc la teatru ori la operă. Să fie clar, nu trebuie să renunţe la banii de pâine pentru treaba asta, trebuie să renunţe la banii pentru alt tip de divertisment, poate mai nociv, şi astfel susţin dezvoltarea unui proiect al comunităţii mele.

La handbal masculin, “U” Transilvania merge bine în acest an. Pentru 2012 avea obiectiv finala unei cupe europene. Se mai păstrează?
Suntem în grafic: am spus că în acest an vom avea jucători la echipa naţională - avem, am spus că juniorii vor fi campioni naţionali - sunt. Suntem în grafic, dar cu probleme şi eforturi extraordinare. Cu sacrificii deosebite facem ceea ce facem.

Aţi fi dispus să intraţi şi în fotbal în viziunea aceea de echipă a Clujului pe care aţi descris-o?
Posibilităţi materiale pentru a susţine încă un proiect la acest nivel nu am, dar cu mintea şi cu inima voi fi acolo, cu siguranţă. Fotbalul şi sportul, în general, sunt fenomene sociale. Vedem cu câtă bucurie ne uităm la Oltchim Râmnicu Vâlcea când câştigă la Toulon sau când câştigă echipa naţională a României la orice sport, sau dacă te uiţi la Bute. Te uiţi cu satisfacţie şi bucurie. Uitaţi-vă ce bucurie este în Constanţa pentru că sunt campioni la handbal!

Sau câtă lume merge la sală la “U” Mobitelco...
Da, cu toate că la nivel european sau mondial nu putem fi nici măcar aproape de performanţă. Noi avem handbal, fotbal, gimnastică, sporturi la care şi tradiţia ne îndeamnă să credem că am avea o şansă. La baschet, deşi îmi place foarte mult, nu avem tradiţie. Sunt sporturi care ne-au aparţinut nouă. Probabil că genetic suntem talentaţi la unele, dar nici acolo nu promovăm. Dar noi ne-am apucat de sărbătorit Halloweenul şi curând o să uităm de Crăciun.