La Cluj, războaiele politice se poartă cu Pufarin

Apariţia omului de afaceri Octavian Buzoianu în competiţia pentru funcţia de primar al Clujului, mai ales după ce în spatele său s-a încolonat una dintre cele două mari forţe politice, deranjează. Aparent un candidat atipic, Buzoianu este atacat cu arme atipice.

Pentru început, e nevoie de o explicaţie: nu am încurcat tastele când am scris Pufarin cu literă mare. Nu ştiu câţi dintre noi ştiau până acum (noi abia am aflat) că Pufarin nu e un produs ci o marcă de produs, la fel cum Xerox nu e un copiator, ci o marcă de copiatoare.

Acestea fiind spuse, să revenim la treburile noastre. Două au fost armele cu care a fost atacat Buzoianu de când şi-a anunţat candidatura şi ele poartă numele Ursus şi Feleacu. Acuzaţia este una singură: că a contribuit decisiv la alungarea din Cluj a două dintre cele mai celebre branduri locale. E strict treaba candidatului să se apere dacă şi cum crede de cuviinţă, şi ZIUA de CLUJ nu şi-a propus să-i fie nici avocat, nici procuror. Numai că recent a apărut în mediul on-line un filmuleţ conţinând, aparent, jelania a două foste angajate ale fabricii Feleacu ţepuite de fraţi Buzoianu, împreună cu alţi aproximativ 200 de foşti angajaţi. Mai mult, una dintre ele deplângea şi, vezi Doamne, dispariţia unui brand cu o vechime de 127 de ani. Brandul nu a dispărut, există încă pe rafturile supermarket-urilor, numai că, e drept, la fel ca berea Ursus, a fost relocat şi acum dulciurile cu numele dealului de la sudul Clujului se produc la Sibiu şi asta, e firesc, răneşte orgolii locale.

Numai că aceasta nu e nici pe departe problema majoră a filmuleţului cu pricina, ci modul în care e dirijat aşa-zisul interviu, în care, după ce Buzoianu este calificat drept distrugătorul dulciurilor clujene, într-un final apoteotic, vine întrebarea „reporterului": „Cu un om de genul acesta, credeţi că ar putea să fie bun de primar?". Anacolutul inclus nici nu-l mai luăm în calcul. Şi mai e ceva, una dintre „bietele victime" ale Buzoianului este soacra unei foste candidate PDL la consiliul local, apropiată a contracandidatului lui Buzoianu, Emil Boc. În fapt, reproşul principal adus lui Buzoianu de cele două este că a decis să vândă Feleacu companiei Amylon din Sibiu, parte a grupului Boromir, şi că ar fi trebuit „s-o mai lese" doi, trei ani, până ieşeau şi ele la pensie. Cu alte cuvinte, Buzoianu ar fi trebuit să rişte decesul unui brand în locul unei soluţii care s-a dovedit salvatoare, doar ca să apuce doamnele cu pricina pensia în aceeaşi fabrică.

Cum spuneam, în contextul în care Buzoianu e candidat de primar, nu e treaba departamentului politic al ZIUA de CLUJ să analizeze dacă evacuarea, încet, încet, a Feleacului din Cluj a fost în interesul fabricii de dulciuri sau mai degrabă în interesul afacerilor imobiliare ale fraţilor Buzoianu, dar, în faţa unui evident atac politic, cum este făcătura filmată respectivă, e firesc să dăm posibilitatea celeilalte părţi să se apere. Octavian Buzoianu, fost acţionar majoritar la Feleacu, şi-a lăsat fratele să dea explicaţii, pe Călin Buzoianu, care a fost manager şi a gestionat în mod nemijlocit afacerea Feleacu. La rândul său, Călin Buzoianu, l-a adus să lămurească lucrurile pe fostul director al fabricii Feleacu, Emil Racolţa.

„Am lucrat în Feleacu, luând-o de jos, din decembrie 1980, pentru ca în perioada februarie 1990 - aprilie 1998 să fiu director general. După revoluţie au început importurile, unele de proastă calitate, şi a scăzut producţia. În 1996 vindeam 6.457 de tone pe an. În 1997, care a fost un an prost, am vândut 5.700 de tone pe an. Radu Sârbu, de la FPS a vrut privatizare cu orice preţ şi a vândut Feleacu lui Florian House din Bucureşti, a lui Taher, care a promis investiţii de două milioane de dolari, din care n-a făcut nimic, aşa că eu mi-am dat demisia. În 2002, când domnul Buzoianu m-a rechemat, vânzările ajunseseră la 500 de tone anual", a povestit Racolţa.

„În 2001, înainte de a veni noi, AGA a decis reducerea producţiei, a decis să scoată peste 90% din produse, iar pe secţii se lucra cu contracte civile. Au fost daţi afară 80% dintre angajaţi. Fabrica era în stare de faliment. Când am venit noi fabrica avea datorie de 1 miliard la TVA. În 2001, vechiul acţionariat a decis închiderea producţiei, secţii întregi. În 2002, reuşim să aducem pachetul de acţiuni la Cluj prin executare silită. Florian House a intrat în faliment, nu a plătit niciodată creditele, iar pachetul de acţiuni a ajuns să fie executat de o bancă", a adăugat Călin Buzoianu. El a explicat apoi cum l-a rechemat pe Racolţa şi împreună au încercat să repornească producţia.

„În august 2002 am relocat utilajele care nu mai lucrau, din Cipariu, jeleurile şi ciocolateria şi le-am adus în sediul de pe Barbusse. Era extrem de greu să reintrăm pe piaţă, am valorificat sezonul şi am crescut producţia de halva de la 40 la 120 de tone. În 2003 am ajuns la o producţie de 900 de tone, cu o desfacere de 80%, după ce, la un moment dat, se ajunsese să se producă aproape numai pe stoc. În cele din urmă ne-am cantonat la 1.100 - 1.200 de tone producţie anuală", a adăugat Racolţa.

„Am început reorganizarea, am vrut să o modernizăm, să repornim secţii care nu mai funcţionau. Am vrut să revizuim ceea ce s-a închis. Am relansat Pufarinul, care era mort. Am adus producţia de la 300 la 1.200 de tone. Ne-am împiedicat în resurse. Am recrescut din propriile resurse. Am luat două miliarde de lei împrumut. Nu puteam să ne permitem mai mult că nu aveam cifră de afaceri, nu aveam marjă de profit, nu aveam pe ce să cerem bani. Am adus un credit intern de 35.000 de euro", a completat Buzoianu.

Apoi cei doi au explicat că, datorită stării perimate atât a clădirilor, cât şi a utilajelor, s-a încercat mutarea întregii producţii la Jucu, unde urma să fie construite linii tehnologice noi cu fluxuri tehnologice noi. „S-au băgat aproximativ 30.000 de euro în proiecte şi avize şi s-a renunţat", a spus Racolţa. Problema a fost imposibilitatea obţinerii unui credit bancar pentru noua investiţie. „Aveam nevoie de minim opt milioane de euro şi, în varianta paradisiacă, pentru bancă, investiţia se recupera în opt ani, perioada realistă era de 50 de ani", a explicat Buzoianu. Aşa că, pentru salvarea brandului s-a ales varianta vânzării.

„Am căutat soluţii alternative. Am căutat o entitate care are capacitate de finanţare şi o expunere în piaţă mai mare. Aceste lucruri se văd în liberalismul capitalist. În cel mai bun an am făcut 20.000 de euro profit, cu 2,5 milioane cifră de afaceri. Profitul era undeva sub 1%. Aşa s-a ajuns la Amylon Sibiu din grupul Boromir. Şi aceştia au luat liniile, brandurile. Brandul Feleacu nu a dispărut ca şi alte branduri clujene, ci, din păcate, este la Sibiu, dar funcţionează în continuare. Ei au preluat şi forţa de muncă şi liniile tehnologice. În momentul transferului, când am vândut, din banii pe care i-am luat, am plătit salariile compensatorii. Doamna care plângea a plecat cu 12 salarii compensatorii acasă, după care s-a angajat la altă firmă. Angajaţii au ieşit din Feleacu cu salarii compensatorii şi a doua zi s-au angajat la Amylon. Nu am creat probleme sociale. Până acum doi ani halvaua s-a produs tot aici, în Cluj. Abia de doi ani au dus şi producţia de halva la Sibiu", a spus Buzoianu.

El admite că elementul decisiv a fost cel economic, însă menţionează şi considerentele urbanismului modern. În plus, susţine că ridicarea unui centru de birouri pe locul vechii fabricii de pe strada H. Barbusse a generat mai multe locuri de muncă şi mai bine plătite. „În viziunea modernă, în viziunea post-industrială modernă a unui oraş care se pretinde şi se vrea altceva decât o chestie îmbâcsită de început de secol XX, acest tip de producţii nu prea îşi au locul, producţii poluante fonic, olfactiv. În viziunea modernă post-industrială, dacă deschideţi geamul şi vă uitaţi vis-a-vis, (la unitatea de producţie a unui alt celebru brand clujean, producător de cosmetice - n.red.) s-ar putea să vreţi să nu vă mai cumpăraţi creme. Nu cred că aceasta este imaginea pe care vreţi să o vedeţi, aceste locaţii sunt depăşite din toate punctele de vedere, moral, tehnologic. Industria din Barcelona a fost relocată în 1852. Când am repornit fabrica, vecinii au început să se plângă de zgomot. Se obişnuiseră cu liniştea din anii cât a fost închisă. Modernizarea fiecare o face cum crede. Din punct de vedere urbanistic, economic şi social lucrurile au fost justificate. Bunul samaritean trebuia să aibă ceva, trebuia să producă ceva înainte să împartă cu restul. În decizie a contat considerentul economic, dacă în cel mai bun an fac profit de 20.000 de euro, ce povestim? Trebuie să fim realişti sau utopişti? Entuziaşti da, idealişti da, dar idealişti realişti. Acum, aici, nu lucrează 120, ci 1.000 de oameni, cu salarii duble faţă de cele de la Feleacu", a conchis Buzoianu.