Mihai Răzvan Ungureanu: Ce mă leagă de Cluj

Fost ministrul al Externelor, fost şef al Serviciului de Informaţii Externe şi fost premier
al României, Mihai Răzvan Ungureanu a vorbit, pentru cotidianul nostru, despre însemnătatea Clujului.

Mihai Răzvan Ungureanu, preşedintele Partidului Forţa Civică, a acordat un interviu pentru ZIUA de CLUJ la finele săptămânii trecute.

Sunteţi senator de Arad şi în strategia dvs aveţi un punct referitor la susţinerea acestuia pentru obţinerea titlului de Capitală Culturală Europeană, pentru care candidează şi Clujul. Cum evaluaţi şansele celor două oraşe în această competiţie?
Aş fi încântat să ia orice oraş din România acest titlu, că e vorba de Arad, de Cluj sau de Iaşi. Evident, particip la eforturile pe care arădenii le-au demarat deja. În urmă cu aproape două luni a fost prezentat la Bruxelles un eveniment de prezentare a Aradului chiar în Parlamentul European şi cred că a fost foarte bine făcut. Vă mai spun ceva: frumos e drumul, rezultatul poate să fie, poate să nu fie, dar candidatura şi pregătirea pentru rezultatul final obligă administraţia locală şi cetăţenii unei comunităţi să devină conştienţi de forţa propriei comunităţi şi de valoarea ei. Deci, oricum ar fi, că iese bine, că nu, câştigul pentru comunitate este foarte mare.

Ministrul Culturii şi-a exprimat susţinerea pentru Timişoara în aceeaşi competiţie, după care, la presiunea mediei, a revenit.
Exact asta n-aş face eu, pentru că un ministru trebuie să reprezinte interesele tuturor cetăţenilor români, nu poţi avea parti-pris-uri. Prin observaţie internă, se va vedea care sunt oraşele mai bine pregătite, care au făcut paşi administrativi suplimentari, care au reuşit să-şi proiecteze mai bine imaginea în afară şi cumva dintre ele se va detaşa, la un moment dat, competitorul real din partea României. Dar să nu uităm că, pentru sfârşitul deceniului, există o competiţie europeană foarte puternică, ceea ce înseamnă că, la un moment dat, când se vor fi detaşat competitorii serioşi, va trebui să participăm, o ţară întreagă, cu cetăţeni, cu guvern, cu parlament, la sprijinirea unui singur candidat.

Care este relaţia dumneavoastră cu PDL, din perspectiva faptului că numeroase voci din această grupare vă doresc candidatul partidului sau al unei coaliţii de dreapta la preşedinţie, existând şi unii care nu sunt de acord cu această candidatură?
Există trei elemente. În primul rând, colaborarea la nivel parlamentar este fără pată, suntem deja într-o rutină de colaborare la nivelul parlamentului. La Senat ne întâlnim în fiecare luni, la 15:00, cu o oră înainte de plen, dezbatem între noi, hotărâm cine se pronunţă pe diferitele proiecte legislative. De asemenea, marţi dimineaţa împreună gândim cine participă la declaraţiile politice şi cum, în aşa fel încât toţi parlamentarii, indiferent că-s PDL sau PFC, să aibă dreptul la exprimare, pentru că timpul grupului e foarte mic. N-a existat, până acum, nici un moment în care vreo iniţiativă legislativă a PFC să nu fi fost sprijinită de toţi parlamentarii PDL, atât la Senat, cât şi la Camera Deputaţilor. Ne punem toţi semnăturile pe textele moţiunilor de cenzură sau simple, pe sesizările la Curtea Constituţională, colaborăm, din acest punct de vedere, fără probleme. În ceea ce priveşte colaborarea politică, dumneavoastră ştiţi care este opţiunea noastră - alianţa (Alianţa D.A., PFC-PNŢCD - n.red.) este, de fapt, prima piesă componentă a unei platforme mai mari de dreapta. Alianţa însăşi este deschisă către colaborare prin protocolul ei de înfiinţare. Fiecare formaţiune politică îşi va judeca interesele în funcţie de acest lucru, noi am venit cu o propunere, care era, de fapt un plan în trei paşi, pe care l-am agreat cu PPE: să avem o listă comună la europarlamentare, în primăvara anului viitor, să avem un candidat unic la prezidenţiale, în toamna anului viitor şi, în orizontul anului 2016, o federare a forţelor politice de dreapta. Evident, fiecare partid e chemat să-şi definească linia. Care sunt aceste partide? În afară de PFC şi PNŢCD, care sunt deja în alianţă, celelalte partide sunt UDMR şi PDL, pentru că, alături de PNŢCD, sunt membre ale PPE, iar PFC aspiră la acelaşi statut.

Va mai apărea partidul Mişcării Populare, al lui Traian Băsescu.
Să apară întâi, deocamdată discutăm de ce avem. Iniţiativa România Liberală s-a declarat, de asemenea - şi doctrinar - conformă principiilor alianţei, cu fundaţia Mişcarea Populară avem un dialog. Acolo vom vedea ce se va întâmpla mai departe, dar, pe această poză de moment, PDL îşi va defini linia. Am auzit declaraţiile domnului preşedinte Blaga, vom mai vedea, eu cred că răspunsul vine în timp, niciodată brusc. Sigur că există şi opţiunea unei rediscutări a acestei unităţi de acţiune după europarlamentare. Noi suntem, la nivelul alianţei, pregătiţi şi pentru această ipoteză.

PFC şi-a depus cerera de intrare în PPE?
Încă din octombrie anul trecut.

Şi care e stadiul soluţionării acestei solicitări?
Noi avem un dialog foarte bun cu structurile centrale ale PPE, organizaţiile noastre interne au început să dezvolte un dialog cu organizaţiile omoloage din PPE (tineret, seniori, întreprinderi mici şi mijlocii , femei) şi aşteptăm ca, undeva în toamnă, cel mai probabil în septembrie, să avem o nouă şedinţă de evaluare, la Bruxelles şi atunci probabil că vom hotărî, cu mai multă precizie calendaristică, şi data misiunii de audit a PPE în România.

La Cluj există o mare sensibilitate legată de fundaţia Gojdu. Ca fost ministru de Externe, ca fost premier, credeţi că mai este posibilă, în relaţiile bilaterale româno-maghiare, ridicarea acestei probleme, în condiţiile în care premierul Viktor Orban şi FIDESZ sunt mai reticenţi în această problemă?
Eu nu cred că are de ce să dispară, ca subiect de discuţie, tema moştenirii Gojdu din dialogul bilateral româno-maghiar. Ce am încercat noi să facem în 2005 a fost următorul lucru - şi fac un rezumat al rezumatului - legislaţia internă maghiară nu permitea o repatriere a proprietăţii, ca atare. Mai mult decât atât, municipalitatea budapestană a dat dreptul aproape complet de a utiliza clădirile în felul în care dorea. Noi am aflat atunci că urmează să fie dărâmate pentru a face loc unei construcţii moderne. Neîntrerupând negocierile, oferta cu care am venit şi care a fost acceptată în şedinţa de guvern comună româno-maghiară a fost de a utiliza uzufructul prin chirie al clădirilor, prezervând, deci, clădirile, pentru a aduce fonduri într-o fundaţie comună pentru tineret. Fundaţia urma să fie patronată de cele două guverne şi ar fi avut ca scop educaţia universitară, academică, a tinerilor români în Ungaria şi la fel, educaţia academică a tinerilor maghiari în România.

Ceva se păstra din testamentul Gojdu: partea educaţională.
Exact. Era ce se putea face, pe un sistem comun de burse, alimentat din uzufructul proprietăţilor aflate pe teritoriul ungar. N-a trecut prin parlament, după cum ştiţi, chestiunea a fost tratată, în opinia mea, politicianist, şi aşa a fost închisă o fereastră pentru a mai putea recupera ceva din moştenirea Gojdu. Altminteri, contenciosul durează de câteva zeci bune de ani, în 2018 vor fi 100 de ani, şi deocamdată văd că nimeni nu i-a dat de cap.

La finele lui decembrie 1989 aţi publicat în Opinia Studenţească, în Iaşi, un material care a fost preluat anul trecut şi de presa centrală, despre aventura dvs de la Revoluţie de aici, de la Cluj. Cum aţi ajuns aici, ce făceaţi, cum aţi ajuns cu blugii pătaţi de sânge?
Fiind un text într-o publicaţie studenţească la care am ţinut enorm - are o puternică încărcătură narativă. Nu e un reportaj. Ce m-a mânat în acele zile, la Cluj, este o chestiune strict privată, sunt nişte amintiri foarte plăcute ale acelui moment, probabil că voi vorbi despre ele mai mult când îmi voi scrie memoriile, dacă am să apuc, dar de Cluj mă leagă foarte, foarte multe lucruri.

Partea academică?
Odată. Ca student, cunoscându-i pe colegii mei de la Cluj şi prin intermediul trilateralelor de istorie care se făceau atunci între universităţile din Iaşi, Cluj şi Bucureşti - Iaşul şi Clujul fiind cele mai bune, aveam o deosebită plăcere să câştigăm în faţa celor din Bucureşti aceste concursuri profesionale, ca studenţi. În al doilea rând, îi cunosc pe foarte mulţi dintre cei care sunt astăzi profesori universitari în Cluj. Am crescut cumva în umbra lor. Unii dintre ei au trecut într-o lume mai bună, şi aici îl am în vedere, în primul rând, pe academicianul David Prodan, în casa căruia am fost în seara zilei de 21 decembrie 1989. M-a onorat prietenia şi căldura cu care m-a primit. Nu pot să nu vorbesc de dl. profesor Pompiliu Teodor, faţă de care iarăşi am o reverenţă pioasă, fiind unul dintre primii profesori clujeni care m-au îndemnat, în ciuda tendinţelor universitare, să fac secolul XVIII şi secolul XIX. Şi nu pot să nu menţionez numele lui Adrian Marino, de care, la fel, mă leagă o veche corespondenţă, dar şi o veche şi încercată ospitalitate pe care mi-a oferit-o ori de câte ori am ajuns în Cluj. Şi dl. profesor Marino este astăzi trecut într-o lume mai bună. Dar lăsând numele de statui, pentru că sper să existe statui cu aceste nume în Cluj, nume naţionale, altfel, de la Ioan Aurel Pop (actualul rector al Universităţii Babeş-Bolyai - n. red.) până la colegii de la Institutul de Istorie, de la profesorul Nicolae Bocşan şi până la actualul director al Institutului şi toţi academicienii din jur, de la profesorul Gyemant, care mi-a fost referent la teza de doctorat românească, până la colega de generaţie Mirela Cozma, care este cercetător principal la Institutul de Istorie, mă leagă o mare, mare prietenie, căreia îi sunt dator oricum. De asemenea, nu pot să nu evoc aici numele profesorului Gheorghe Mândrescu, pentru care am un profund respect şi o dragoste aproape filială.

Venind la Cluj, v-aţi întâlnit sau vă veţi întâlni cu Emil Boc?
L-am anunţat că vin în Cluj, mi-ar face o mare plăcere să mă revăd cu dl. Boc. Eu am avut o relaţie excepţională cu domnia sa: eu, în calitate de prim-ministru, el, în calitate de preşedinte de partid şi de fost prim-ministru. În primul rând, pentru că niciodaţă nu a spus nu la vreo întrebare din partea mea. M-a ajutat cu expertiză, pentru că este nevoie de o experienţă când eşti prim-ministru iar domnia sa, după ani de zile, o avea. Nu o aveam eu, deci aveam de unde să o iau. În al doilea rând, au fost chestiuni de ordin politic pe care mi le-a desluşit şi în care m-a ajutat. Şi nu în ultimul rând, a fost foarte alături de mine - de data aceasta, în notă personală, dacă îmi permiteţi - şi de colegii mei de cabinet, în zilele moţiunii.

Credeţi că alta ar fi fost relaţia între Forţa Civică şi PDL dacă ar fi rămas Emil Boc în fruntea partidului?
Sunt convins că relaţia dintre Forţa Civică şi PDL poate fi bună indiferent de cine este preşedinte. Acest lucru îl văd în urma drumurilor pe care le fac prin ţară în ultima vreme: raporturile dintre cele două partide, la nivel local, sunt foarte bune, consolidate. În al doilea rând, eu cred în maturitatea politică şi în proiectele politice ale militanţilor PDL, tot aşa cum sunt convins că, la un moment dat, maturitatea politică şi viziunea vor învinge şi la nivelul conducerii PDL.

Dar relaţia cu PNL? Aţi fost membru acolo.
În momentul de faţă, PNL este, din păcate, robul unui proiect personal, care este legat de numele preşedintelui partidului, dl. Crin Antonescu. Soarta unui partid care se încolonează fără crâcnire în spatele unui proiect personal nu poate fi neapărat bună. Aceasta este o concluzie care este probată şi de modul în care a apărut Iniţiativa Liberală. Iniţiatorii acestui ONG reclamă chiar autoritarismul cu care este condus PNL. Eu nu am amintirile unui aszfel de autoritarism. Nu înseamnă că am avut o relaţie extraordinară cu dl. Tăriceanu, îl respect, în continuare, şi ca prim-ministru al unui guvern din care am făcut parte şi ca pe un fost preşedinte de partid, în momentul în care eu eram membru de partid. Niciodată nu s-a pus problema unei derive autoritare: dimpotrivă, era un partid în care era foarte multă libertate la nivelul structurii de conducere. Dar Călin Popescu-Tăriceanu a avut, în nenumărate rânduri, tactul şi delicateţea de a evita capcanele personale, lăsând vanităţile să se consume şi urmând pas cu pas proiectul său politic. Mă rog, într-un fel, a reuşit.

Dar cu „tact şi delicateţe" v-a faultat...
Nu, acolo lucrurile au stat altfel. Din păcate, relaţia instituţională fusese compromisă dinainte, pe chestiunea retragerii din Irak, din vara lui 2006. Şi astăzi, dacă aş fi fost pus în situaţia de atunci, aş reacţiona exact la fel. Nu te poţi retrage dintr-o coaliţie după cum îţi dictează interesele mici, de politică internă. Şi mai ales când politica externă devine subjugată raportului personal dintre un preşedinte de ţară şi un prim-ministru. Este în detrimentul tuturor. Deci relaţia era deja deteriorată, iar pretextul a venit în februarie anul viitor, când eu mi-am dat demisia. Cred că a răsuflat uşurat, ne-am despărţit şi asta a fost. Azi ne întâlnim pe holuri, foarte politicoşi unul cu celălalt.

Titus CRĂCIUN

Valentin MĂLĂESCU