Ponta vs. Iohannis, ce urmează? Ce spune istoria şi de ce ar trebui să-l sperie pe Ponta alegerile din 2004
- Scris de Valentin Malaescu
- 02 Noi 2014, 23:55
- Politica
- Ascultă știrea
Istoria alegerilor prezidenţiale nu pare a favoriza niciunul dintre cei doi candidaţi. Cu excepţia alegerilor din 1990, cu trei candidaţi şi cu un Ion Iliescu victorios din primul tur de scrutin cu peste 80% din opţiunile alegătorilor, în toate celalte cinci scrutine prezidenţiale românii au trebuit să treacă de câte două ori prin faţa urnelor pentru a-şi alege un preşedinte.
Nu a apărut, însă, o regulă, fie ea şi nescrisă, existând atât situaţii în care al doilea tur de scrutin a confirmat ordinea din primul, dar şi ani în care au apărut permutări între primii doi clasaţi. Iar pentru ca tentativa de a căuta o minimă regulă a evoluţiei lucrurilor între cele două tururi de scrutin să fie complet sortită eşecului, nici calculul transferului de voturi n-a funcţionat întotdeauna. Totuşi, formidabilele asemănări dintre actualul scrutin şi alegerile din 2004 ar putea să-i dea fiori extrem de reci pe şira spinării lui Victor Ponta.
În 1992, lui Iliescu i-au lipsit mai puţin de trei procente pentru a câştiga a doua oară consecutiv alegerile din primul tur. Finaliştii de atunci au fost Iliescu (FDSN) - 47,34% şi Emil Constantinescu (CDR) - 31,24%. În turul al doilea, Candidatul Convenţiei Democratice n-a reuşit să recolteze mare lucru dintre voturile celorlalţi candidaţi - printre care Gheorghe Funar (PUNR), cu o zestre de 10,87% sau Caius Traian Dragomir (FSN) cu 4,74% - încheind competiţia cu doar 38,56%, Iliescu adunând 61,43% din voturi cu care şi-a păstrat funcţia de la Cotroceni.
Alegerile din 1996 aveau să ofere prima basculare a rezultatului între cele două tururi de scrutin. Ion Iliescu (PDSR) a câştigat la mustaţă primul tur de scrutin în faţa aceluiaşi Emil Constantinescu - 32,25% la 28,21%. În turul doi, însă, candidatul CDR avea să-şi ia o revanşă consistentă - 54,4% la 45,6%. Avea să fie un exemplu de alegeri în care calculul redistribuirii voturilor pare să fi funcţionat.
Astfel, Constantinescu a adunat voturile lui Petre Roman - USD (alianţa PD-PSDR) şi Gyorgy Frunda - UDMR, ale căror formaţiuni au fost cooptate ulterior la guvernare, în vreme ce Iliescu a trebuit să se mulţumească cu voturile naţionaliştilor Corneliu Vadim Tudor - PRM (4,72%) şi Gheorghe Funar - PUNR (3,22%) sau ale lui Tudor Mohora - Partidul Socialist (1,26%).
Alegerile din 1996 au rămas în memoria publică prin celebra secvenţă din dezbatera finală dintre cei doi candidaţi, când, într-un moment regizat în prealabil, cum avea să recunoască ulterior Constantinescu, acesta şi-a scos meticulos, cu gesturi studiate, ochelarii şi a pus celebra întrebare: „Domnule Iliescu, dumneavoastră credeţi în Dumnezeu?"
Abandonul lui Constantinescu, „învins de servicii", după cum avea să spună, după numai un mandat la Cotroceni şi disiparea voturilor dreptei între trei candidaţi ai fostei alianţe de guvernământ (Theodor Stolojan - PNL, cu 11,78%, Mugur Isărescu -independent susţinut de Convenţia Democrată 2000, cu 9,53% şi Petre Roman - PD, cu 2,98%), au dus la o finală inedită în anul 2000 între Ion Iliescu (PDSR-PUR-PSDR) - 36,35% şi Corneliu Vadim Tudor (PRM) - 28,34%. Turul doi n-a avut nici un istoric, teama de Vadim aducându-i lui Iliescu inclusiv voturile dreptei, acesta câştigând cu dublul voturilor candidatului PRM, 66,82%, faţă de 33,17%.
2004, anul în care a fost ales primul preşedinte pentru un mandat de cinci ani, a adus o nouă răsturnare de situaţie între cele două tururi de scrutin şi prima înfrângere a unui mare favorit. Asemănările dintre poziţiile primilor doi candidaţi de atunci şi cele de acum sunt izbitoare.
Intrat târziu în competiţie, după celebra secvenţă cu lacrimi pe umărul lui Stolojan, Traian Băsescu (Alianţa DA) avea să intre în turul doi, rezultatul său, precum şi cel al primului clasat, Adrian Năstase (PSD+PUR) fiind aproape identice cu rezultatele primilor doi clasaţi din 2014 potrivit exit-poll-urilor: Năstase - 40,93%, Băsescu - 33,91%.
Similitudinile dintre alegerile din 2004 şi cele de peste 10 ani nu se opresc aici. Şi atunci, ca şi acum, primul clasat era şi este premier în funcţie, în vreme ce secondantul era şi este primar (al Bucureştiului, Băsescu, al Sibiului, Iohannis). Năstase era preşedintele PSD şi reprezenta alianţa PSD+PUR, Ponta e preşedintele PSD şi reprezintă alianţa PSD - UNPR (fragment desprins din PSD) - PC (ex-PUR), în vreme ce de partea cealaltă, Băsescu era preşedintele PD şi reprezenta Alianţa Dreptate şi Adevăr, formată din PNL şi PD, Iohannis e preşedintele PNL şi reprezintă Alianţa Creştin Liberală, formată tot din PNL şi PDL (ex-PD), partide care între timp au fuzionat.
Tot la fel ca acum, şi atunci primul clasat, Adrian Năstase, era considerat, atât de calculele hârtiei (a se citi redistribuirea voturilor), cât şi de sondajele de opinie mare favorit şi pentru turul doi. Toate acestea aveau să fie date peste cap de viitorul „preşedinte-jucător", care, e drept, la "mustaţă" (51,22% la 48,78%), avea să-l învingă pe Năstase. Acestuia din urmă i-ar fi ajuns voturile naţionaliştilor lui Vadim (12,56%) pentru a câştiga, dar abia şi-a adăugat opt procente insuficiente zestrei din primul tur.
Campania din 2004 a rămas în istorie prin inventarea guerillei electronice de către staff-ul lui Băsescu dar şi prin celebra întrebare retorică a marinarului: „Măi, ce blestem o fi pe poporul ăsta de a ajuns până la urmă să aleagă între doi foşti comunişti?". Înfrângerea lui Năstase avea să fie decontată de Iliescu, care, cu „sprijinul" decisiv al Grupului de la Cluj, avea să piardă bătălia pentru preşedinţia PSD în faţa lui Mircea Geoană, relativ nou venit în partid.
Alegerile din 2009 aveau să fie cele mai strânse alegeri prezidenţiale din istoria României. Primul tur avea să-i revină lui Băsescu (PDL), la o diferenţă mai mică de 1,5 procente (32,44% la 31,15%) de Mircea Geoană (PSD+PC). Calculele hârtiei îl dădeau, însă, pe Geoană mare favorit pentru turul al doilea de scrutin. Crin Antonescu (PNL) anunţase public că îi donează cele 20,02 procente ale sale lui Geoană şi i-ar fi fost suficiente pentru victorie.
La acestea, însă, ar fi fost să se adauge cel puţin cele 3,83 procente ale lui Kelemen Hunor, în condiţiile în care UDMR tocmai se aliase cu PSD şi PNL, doborâse guvernul Boc şi susţinea instalarea ca premier a lui Klaus Iohannis, precum şi cei 3,18% ai lui Sorin Oprescu, candidat provenit din rândul social-democraţilor. Toate aceste voturi arn fi trebuit să-i asigure lui Geoană un tur doi relaxat şi o victorie mai mult decât facilă.
Şi totuşi, din nou transferul voturilor n-a funcţionat. Geoană şi-a dat cu stângul în dreptul prin celebra vizită la Sorin Ovidiu Vântu şi prestaţia lamentabilă din confruntarea finală cu Băsescu, iar acesta din urmă a infirmat toate pronosticurile şi a obţinut o victorie la mai puţin de un punct procentual (50,33% la 49,66%), e drept, cu ajutorul voturilor din diaspora şi a sprijinului de la Paris, recompensat ulterior, al lui Theodor Baconschi.
Faptul că a câştigat alegerile pe teritoriul României, nu i-a fost de nici un folos lui Geoană, care a pierdut conducerea PSD în faţa lui Victor Ponta, social-democraţii neiertându-l pentru faptul că practic a ratat cu poarta goală în faţă. Mai mult, el a intrat în folclor drept „preşedintele de o noapte", după celebra reacţie „Mihaela, dragostea mea!".
Iată că istoria stabileşte totuşi o regulă, de care ar fi bine să ţină seama atât Victor Ponta, cât şi Klaus Iohannis: indiferent de rezultatul primului tur de scrutin, indiferent de ceea ce spun sondajele şi calculele hârtiei, pentru ambii finalişti, cele două săptămâni dintre tururi lasă absolut toate opţiunile deschise. E un nou meci, care începe de la zero la zero.
