Lumina cuvântului întrupat. Pastorala episcopului Florentin Crihălmeanu

Florentin, din harul şi mila Atotputernicului Dumnezeu, prin graţia Sfântului Scaun Apostolic al Romei, Episcop de Cluj-Gherla, onoratului cler împreună slujitor, cuvioaselor persoane consacrate statornic rugătoare, iubiţilor creştini greco-catolici şi tuturor credincioşilor creştini, de Dumnezeu iubitori,

«Binecuvântat este Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Hristos, întrucât ne-a ales în El mai înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea Lui» (cf. Ef 1,3-4).

Iubiţi credincioşi,
Bucuria sărbătorilor de iarnă, cu strălucirea podoabelor, cu vesele colinde şi cu frumoase cadouri, ne luminează iarăşi chipurile şi inimile. În jurul nostru totul e înveşmântat în haină de sărbătoare, casele împodobite, curate, mesele pline şi încărcate, iar sub brad daruri bogate.
Oare sufletul nostru este şi el împodobit, vesel, curat şi pregătit să primească Darul Cuvântului întrupat?
Să ne reamintim că prin Sf. Botez noi creştinii am primit în suflete o binecuvântare spirituală, o lumină ce însoţeşte drumul vieţii noastre de credinţă, spre idealul sfinţeniei. Aceasta lumină a răsărit cu mult înainte de a exista noi şi e menită să ne conducă paşii vieţii spre Părintele luminilor. Este Lumina ce a luminat în întunericul primei zile a Creaţiei, este lumina ce a strălucit din peştera păstorilor în noaptea sfântă a Naşterii Domnului şi este lumina ce trebuie să-mpodobească zilele noastre de sărbătoare.
Pentru aceasta, să ne întrebăm mai întâi la lumina credinţei primite prin Botez, care este scopul întrupării Cuvântului divin şi naşterii lui Hristos?
Ne răspunde imnografia sărbătorii: «Lumină ne-a strălucit nouă, Hristoase Dumnezeule, venirea Ta; Lumina cea din Lumină, strălucirea Tatălui, toată făptura ai luminat. Suflarea toată Te laudă pe Tine, Chipul slavei Tatălui, Cel ce eşti şi mai înainte ai fost şi ai strălucit din Fecioară, Dumnezeule, îndură-te spre noi» (Stihira Vecerniei, 25 decembrie).
(...)
Lumina Cuvântului dintru început
«Şi a zis Dumnezeu: Să fie Lumină! Şi a fost Lumină» (Gen 1,3)
Să ne reamintim că primul cuvânt proclamat în întunericul primordial, neorânduit, haotic şi fără formă, este Cuvântul lui Dumnezeu: «Să fie lumină!». Cuvântul lui Dumnezeu, prin răsunetul Său, constituie momentul de început al firului istoriei, curgerea ireversibilă a Timpului. Totodată, prin strălucirea Lui, înlăturând întunericul, colaborează la lucrarea Spiritului divin, chemând la Viaţă. Astfel, pe cele două direcţii, a timpului şi a vieţii, se orânduieşte spaţiul întregii creaţii. Dumnezeu creează, stabilind o direcţie a timpului, făcând ordine în haosul primordial şi chemând la viaţă.
(...)
Dintre toate creaturile Sale, însă, doar una singură este plăsmuită «după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu», (cf. Gen 1,26-27). O singură creatură primeşte în alcătuirea ei atât Lumina Cuvântului, cât şi acel Suflu divin, «Suflarea dătătoare de viaţă», ce o face să devină o «fiinţă vie». Această minunată, fascinantă, armonioasă şi frumoasă creatură este persoana umană, cu demnitatea şi misterioasa ei armonie.
Dar oare ce model avea înaintea Sa, Creatorul, atunci când l-a alcătuit pe primul om după chipul Său? Ne răspunde Sf. Pavel: «Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai înainte născut decât toată făptura, pentru că întru El au fost făcute toate» (cf. Col 1,15-16). Era «chipul întrupat al Dumnezeului care a voit să-l creeze pe omul după chipul Său» (V. Lossky). De aceea, omul creat după chipul Fiului, Cuvântul întrupat, este singura creatură ce poate sta în faţa lui Dumnezeu ca interlocutor. Este unica fiinţă trupească cu care Dumnezeu poate dialoga, căreia îi poate transmite Iubirea şi Voinţa Sa, adresându-i Cuvântul Său. Iar omul, luminat de Cuvântul divin, poate înţelege şi răspunde Domnului cu iubire, primind, ascultând şi trăind cu credinţă la Lumina Cuvântului Său.
(...)
Putem afirma deci, că omul este creat printr-o Lumină care îl precede, vieţuieşte la aceeaşi Lumină care îl însoţeşte şi este rânduit spre o Lumină în care crede şi de care este atras. Iar această Lumină este Lumina Cuvântului dintru început, Lumina care cere un răspuns liber al credinţei.
Prin păcat, dezordinea şi moartea au pătruns în creaţie şi au întunecat acea armonie dintru începuturi pe care Dumnezeu o stabilise cu omul şi creaţia. Astfel, omul nu mai reflecta acea bunătate a «chipului şi asemănării lui Dumnezeu» şi, evident, nu se mai putea uni cu El. Deci, era nevoie de o nouă intervenţie divină a Luminii Cuvântului.

2. Lumina neprihănitei Fecioare Maria
«Iată slujitoarea Domnului. Fie mie după Cuvântul Tău!» (Lc 1,38)
Cuvântul divin are nevoie de o «poartă de intrare» în istoria umanităţii, pentru a răscumpăra neamul omenesc din păcat. La împlinirea timpului, Cuvântul lui Dumnezeu s-a adresat Mariei. Ea l-a primit cu toată fiinţa, să se întrupeze şi să se nască din trupul ei, pentru a fi lumină oamenilor (cf. Gal 4,4-5; LF 58).
Mama Cuvântului lui Dumnezeu, fecioara Maria, a fost «împodobită încă din prima clipă a zămislirii sale cu strălucirea unei sfinţenii unice» (cf. LG 56). Lumina neprihănirii sale provine tot din acelaşi Izvor al Luminii Cuvântului. După cum afirmă Părinţii Bisericii, în virtutea bogăţiei harului Fiului preaiubit, pentru meritele răscumpărătoare ale Aceluia care s-a făcut Fiul ei, Maria a fost păstrată neatinsă de moştenirea păcatului strămoşesc (Sf. German al Constantinopolului; Sf. Andrei din Creta). Biserica ne învaţă că Maria «încă din primul moment al zămislirii ei, printr-un har şi un privilegiu unic al lui Dumnezeu Atotputernicul, în vederea meritelor lui Isus Hristos, a fost ferită de orice prihană a păcatului originar» (Papa Pius al IX-lea). De aceea, este salutată de Arhanghelul vestitor ca «plină de har» şi «binecuvântată între femei» (cf. Lc 1,28). Aceasta nu înseamnă că Maria a fost doar un instrument pasiv în mâna lui Dumnezeu, ci prin credinţa şi ascultarea ei «a devenit cauză de mântuire pentru sine şi pentru întreg neamul omenesc» (Sf. Irineu).
(...)
Maria este, deci, «poarta Împăratului măririi» şi «uşa înţelegătoare a Vieţii» prin care Cuvântul divin va primi veşmântul omenesc, pentru ca, luând asupra sa povara păcatelor noastre, să conducă întreaga creaţie din nou la comuniunea deplină cu Tatăl. Mai înainte de aceasta însă, Părintele îndurărilor a voit ca Întruparea să fie precedată de consimţământul liber al celei rânduite să fie mamă.
(...)
Astfel, tânăra fecioară din Nazaret, Maria, pătrunsă de Lumina Cuvântului întrupat în sânul ei, va deveni «luceafărul strălucit al dimineţii, care a purtat pe Soarele Hristos, lăcaşul luminii», «Mama creaţiei» şi «Mamă a tuturor celor vii», «noua Evă», fiindcă prin ea Lumina dătătoare de viaţă a Cuvântului răscumpărător s-a revărsat asupra neamului muritor. Ea este Chivotul Legământului, prin care Dumnezeu-Cuvântul îşi «aşează cortul», printre oameni (cf. Io 1,14).
Maica Domnului ne descoperă adevărul mântuirii, acela de a fi o fiinţă nouă, în care Cuvântul divin, al voinţei Tatălui, se naşte prin lucrarea Spiritului Sfânt.
Întruparea Cuvântului în sânul Mariei, ne dezvăluie, pe de o parte, milostivirea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, «care doreşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului» (1Tim 2,4). Pe de altă parte, evenimentul întrupării ne dezvăluie şi importanţa «ascultării credinţei», a primirii Cuvântului divin cu misterul Său adeseori ascuns. Aceasta înseamnă curajul de a spune «Da!» Voinţei divine după modelul Fecioarei Maria. În ea Lumina Cuvântului şi a Harului divin au primit răspunsul uman al fidelităţii exemplare în credinţă.

3. Lumina întrupării Cuvântului
«Şi Cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit între noi» (Io 1,14)
Recitind textele evanghelice ale întrupării şi naşterii Domnului după Matei, Luca şi Ioan, observăm o diferenţă remarcabilă. Matei şi Luca înfăţişează o istorie cronologică (ca o succesiune de evenimente în timp), iar Evanghelistul Ioan scrie o «istorie» teologică, ce depăşeşte graniţele stricte ale timpului.
(...)
Spre deosebire de Matei şi Luca, Ioan se pare că a scris evanghelia sa spre sfârşitul vieţii sale (cca. 90-100 d.H.), după un timp suficient de aprofundare teologică a misterelor vieţii lui Isus. De aceea, în Prologul Evangheliei sale, nu porneşte de la originea pământească a Cuvântului întrupat, ci tocmai de la începutul curgerii timpului, scriind: «la început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu» (cf. Io 1,1-2). Apoi Sf. Ioan Teologul precizează a doua direcţie, cea a vieţii, «întru El era viaţă şi viaţa era Lumina oamenilor» (cf. Io 1,4). Regăsim structura cărţii Genezei pe cele două direcţii ale creaţiei: timp şi viaţă. Atunci, în actul creator, era prezentă Lumina Cuvântului şi acţiunea conjugată a Spiritului Sfânt, iar acum, după actul răscumpărător, intervine un nou element: credinţa liberă a omului. Astfel, ascultarea credinţei reprezintă condiţia necesară pentru al treilea act divin, actul sfinţitor.
(...)
Acesta este marele mister pe care ni-l dezvăluie sărbătoarea Naşterii Domnului: adevărata «genealogie» a creştinului se dobândeşte prin credinţa în Lumina Cuvântului întrupat. Ea conferă o nouă origine şi o nouă orientare vieţii noastre, ne dă harul să ne naştem «din Dumnezeu» şi ne dă puterea de a deveni „fii ai lui Dumnezeu" (cf. Io 1,12). Este «baia naşterii celei de-a doua şi înnoirea Spiritului Sfânt» (cf. Tit 3,5), pe care o primim prin Botez, ce pregăteşte de fapt, a treia şi definitiva naştere spre viaţa veşnică (cf. Sf. Ioan Gură de aur). De acum înainte, omul primind prin Botez darul credinţei, poate cu adevărat întrupa la rândul său Lumina Cuvântului în lume, devenind o lumină sfinţitoare din Lumina Lui.
Acesta este scopul întrupării şi naşterii lui Hristos: a transforma întreaga omenire în fii ai lui Dumnezeu, acea «îndumnezeire», despre care vorbesc Părinţii Bisericii. Fiul lui Dumnezeu a coborât din ceruri şi s-a făcut om prin neprihănita Fecioară, pentru ca oamenii să poată fi înălţaţi spre îndumnezeire prin harul Spiritului Sfânt. «Să posede prin har ceea ce Dumnezeu este prin natură» (cf. V. Lossky).
Această «divinizare» porneşte de la Lumina Întrupării Cuvântului şi are ca răspuns uman Lumina credinţei, căci numai Lumina credinţei poate lumina întreaga existenţă a omului: trecut, prezent şi viitor (cf. Papa Francisc, LF, 4). Este Lumina pe care o primim din familie şi Biserică, este Lumina harului sacramental ce însoţeşte viaţa noastră şi Lumina speranţei ce hrăneşte credinţa noastră, orientând drumul nostru în timp şi conferindu-i un sens: spre Lumina fericirii veşnice, «Că la Tine este izvorul Vieţii şi întru lumina Ta vom vedea lumină» (Ps 35,9) (...)
Misiunea noastră creştină este şi astăzi aceea de a primi Lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi de a-L întrupa în viaţa noastră, prin trăirea credinţei, după modelul Psf. Fecioare Maria. Acesta a fost şi crezul de viaţă al celui dintâi purpurat al neamului românesc Eminenţa Sa Iuliu Card. Hossu, exprimat cu tărie în memorabilele cuvinte ce au luminat calea vieţii sale de mărturisitor al credinţei: «CREDINŢA NOASTRĂ ESTE VIAŢA NOASTRĂ». La Lumina întrupării Cuvântului şi a lucrării Spiritului Sfânt, să fie credinţa noastră întrupată mereu în viaţa noastră!
Înveşmântaţi de bucuria Naşterii Domnului Isus Hristos, să ne alăturăm glasurilor vesele de colindători şi cu credinţă să-i cântăm: «Coborât-a cerul jos/ Într-un Cuvânt luminos/ Şi pe noi ne-o rădicat/ De-a dreapta ne-o aşăzat / Înc-o dată lăudat / Fie binecuvântat!» (Cerurile s-o grăit).
Vă doresc sărbători fericite şi luminate de bucuria Naşterii Cuvântului întrupat, presărate cu bogate şi alese daruri cereşti, dimpreună cu arhiereasca binecuvântare la ceas de mare sărbătoare!
Mulţi ani sfinţi în Lumina credinţei!

† Florentin
Episcop de Cluj-Gherla