Abia în ultimele douã decenii, ca urmare a argumentãrilor tezei emergentei cultural-religioase a unor fenomene sociale caracteristice modernitãtii, s-a trecut la scrierea istoriei religioase a evolutiilor sociale si economice, fãrã a se cãdea în simplificãri.
între timp, Europa însãsi a intrat într-o cotiturã religioasã, care aduce nu doar rãspândirea sporitã a religiei în epoca celei mai ample expansiuni a cunoasterii stiintifice, ci si schimbarea pozitiei religiei în cultura si civilizatia actualã.
Oamenii trãiesc în mai mare mãsurã decât oricând, în perioada postbelicã, sentimentul volatilitãtii politicilor si administratiilor ce le gestioneazã inevitabil viata si-si reclãdesc valorile dincolo de acestea, pe un plan ancorat în transcendent.
Nu toate esoterismele ţin cu adevărat de religie, dar religia este, cu siguranţă, recuperată odată cu trăirea nevoii de găsire a unui reazem mai profund în lume. Pe altă parte, a câştigat în relief adevărul că religiile elaborate sistematic nu se referă nicidecum doar la trecut; o religie propriu-zisă este nu doar relatarea originii, ci şi lămurirea prezentului şi proiecţia viitorului.
Atunci când se susţine inevitabilitatea raportării la religie intervine întrebarea: de ce este nevoie de religie? De ce abordările ştiinţifice şi filosofice nu mai sunt de ajuns? Aduc drept răspuns evocarea a trei ordine de fapte din câmpul ştiinţelor şi al vieţii practice.
Primul se referă la explicarea apariţiei fizicii galileo-newtoniene, care a modelat ştiinţa modernă, şi a apariţiei ştiinţelor sociale europene, care au modelat ştiinţele sociale din epoca modernă.
Astăzi este limpede că nu se pot explica apariţia fizicii galileo-newtoniene, respectiv constituirea ştiinţelor sociale (cu conceptele lor orientatoare: libertatea persoanei, responsabilitatea, dreptatea, solidaritatea etc.), fără a lua în considerare monoteismul tradiţiei iudeo-creştine, respectiv etica iudaică a dreptăţii, din Vechiul Testament, şi etica creştină a iubirii aproapelui din Noul Testament. în fapt, exprimându-ne în limbajul lui Kant, tradiţia iudeo-creştină a fost “condiţie a posibilităţii” interogaţiilor şi conceptualizărilor ştiinţelor moderne ale naturii şi ale societăţii.
Al doilea ordin de fapte se referă la situaţia intervenită în democraţiile avansate ale modernităţii târzii: “criza de motivaţie”. Vizibil, vor să profite de democraţie mult mai mulţi oameni decât sunt dispuşi să o apere şi promoveze. Democraţia însăşi a devenit cinică: prea puţin David îl mai poate provoca pe Goliath, iar acesta nu ezită să arate cine e “sus” şi cine e “jos”.
Or, nu avem la dispoziţie în modernitatea târzie altă resursă de mare pondere pentru a alimenta convingerile democratice, în afara tradiţiei iudeo-creştine. Religia din această tradiţie este cea care poate reda vigoare echităţii şi iubirii aproapelui, ca bază istorică a democraţiilor moderne.
Al treilea ordin de fapte ţine de actuala ordine a valorilor, intrată perceptibil în criză. Nu mai există confianţă în familie ca “celulă a societăţii”, se speră în crearea de fiinţe umane prin tehnologii, se cultivă iluzia că am putea trăi fără valori morale, se caută sensul în consum. Astăzi este evident, de asemenea, că nu avem la îndemână o resursă mai amplă pentru a alimenta cu sens viaţa umană, în afara tradiţiei iudeo-creştine.
Evocând aceste ordine de fapte nu se sfârşesc, desigur, întrebările. Nu în acest spaţiu vom putea să le cuprindem şi să le satisfacem cu răspunsuri. Asupra uneia trebuie însă stăruit: care este formula relaţiei actuale dintre ştiinţe şi filosofie, ce apelează împreună la “raţiune”, şi religie, ce recurge la “credinţă”? Teza mea este că această relaţie se pune în termeni complet noi astăzi.
Nu dau rezultate – şi, în fapt, nimeni nu le mai reia – formulele lui Tertulian: “credo quia absurdum”, Toma d’Aquino: “intelligo ut credam”, Anselm de Canterbury: “credo ut intelligam”. Dar s-a încheiat şi epoca formulei lui Kant a filosofiei ca “tribunal” al cunoaşterii.
Un pluralism al opticilor (abordărilor) asupra lumii trebuie admis fără rezerve. Multiplele forme ale spiritului – ştiinţa, filosofia, religia – sunt în fapt ireductibile una la alta şi autonome şi au a interacţiona, căci numai o astfel de interacţiune ne poate asigura mijloacele culturale pentru a stăpâni dificultăţi apărute în modernitatea târzie.
