CENTENAR. România unită, apoi și independentă. Cum i-a zdrobit Carol I pe turci și cum i-a înfruntat pe ruși

După Unirea Principatelor de la 24 ianuarie 1859 și recunoașterea internațională a actului unirii din ianuarie 1862, apare în agenda diplomatică a României o nouă prioritate, și anume obținerea independenței.

Domnia lui Cuza se încheie în anul 1866, odată cu abdicarea sa. Momentul de cumpănă a fost bine gestionat de către liderii politici ai vremii, aceștia reușind să obțină acceptul unui membru al casei regale Hohenzollern-Sigmaringen (Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen) de a prelua conducerea principatului. I. C. Brătianu a convins Franța și Prusia de oportunitatea acestei schimbări de conducere și apoi a obținut acordul celui care urma să devină cel mai longeviv conducător român (48 de ani).

Domnitor pentru 15 ani, rege pentru 33

Carol a ajuns la București pe data de 10 mai 1866, iar în aceeași zi a fost binecuvântat de mitropolitul Nifon și a depus jurământul de credință, instalându-se ca domnitor al Principatului. Va păstra acest titlu până în anul 1881, când România votează transformarea din Principat în Regat, fiind, ulterior, primul rege al României, sub titulatura de Carol I.

Obținerea independenței României a fost un act pentru care s-a luptat din toate punctele de vedere, atât la nivelul influenței diplomatice pe lângă puterile occidentale, dar, mai ales, pe front, în război. România a purtat Războiul de Independență (1877-1878), luptând împotriva Imperiului Otoman și având ca aliat Rusia. Victoria asupra turcilor, la care și-a adus un aport important armata românească, în frunte cu Carol, a încheiat un ciclu de peste patru secole de supunere față de otomani și obținerea statutului de stat suveran.

Cum rușii ne-au cerut ajutorul contra otomanilor

Contextul în care România s-a aliat cu Rusia pentru a ataca Imperiul Otoman a fost unul favorabil nouă, deoarece Imperiul Otoman era slăbit și se confrunta cu multiple răscoale ale popoarelor stăpânite în Balcani. Rusia a luat decizia de a ataca Imperiul Otoman și a solicitat României acceptul de a traversa teritoriul său şi de a ocupa linia Dunării până la gura Oltului, pentru a se putea confrunta cu turcii la sud de Dunăre. În schimb, rușii se obligau (prin Tratatul de la București, din 4/16 aprilie 1877) să garanteze integritatea teritorială a teritoriilor românești traversate și să se retragă fără a revendica vreun teritoriu românesc. Rușii nu au dorit participarea României la acest război, deoarece erau siguri de victorie.

Din cauza acordului încheiat între România și Rusia, turcii încep represaliile la adresa României, bombardând orașul Calafat, armatele române răspunzând prin bombardarea Vidinului.

Rușii au declarat război Imperiului Otoman la data de 12/24 aprilie 1877, din dorința obținerii unei victorii rapide în onoarea zilei Țarului Alexandru al II-lea (29 aprilie). Rușii au început să intre în România pe la Ungheni, pe podul peste Prut proiectat de celebrul Gustave Eiffel. Prea siguri de victorie, rușii au subestimat puterea turcilor și s-au văzut cu planurile date peste cap. Au întâmpinat, la Plevna, o rezistență peste așteptări din partea turcilor și, astfel, s-au văzut în fața unor pierderi greu de prevăzut.

Între timp, în România s-a dispus mobilizarea armatei, fiind realizat, de-a lungul Dunării, un dispozitiv de apărare, în caz de atac al turcilor. La data de 10 mai 1877, principele Carol semnează declarația de independență a României, hotărând renunțarea la plata tributului și înzestrarea armatei.

Rușii, evaluând situația în urma eșecului de la Plevna, s-au văzut cu planurile date peste cap de rezistența peste așteptări întâmpinată. În acest context, Marele Duce Nicolae apelează la Carol pentru a interveni, alături de ruși, în lupta împotriva turcilor. Carol acceptă, trece Dunărea cu diviziile 2 și 4 de infanterie și o divizie de rezervă, realizează joncțiunea cu armata rusească, devenind comandantul suprem al armatelor comune româno-ruse (armata de vest). Din această poziție comandă un nou atac asupra Plevnei, care, datorită rezistenței turcilor și a fortificațiilor avantajoase, nu a putut fi cucerită. S-a decis, în schimb, izolarea cetății și blocarea sistemelor de aprovizionare. Prinși în încercuire, turcii conduși de Osman Pașa, rămânând fără provizii și muniție, în noaptea de 27-28 noiembrie 1877, au încercat să se retragă spre Sofia. Aceștia au fost observați de români că au părăsit cetatea, astfel că, lipsiți de apărarea fortificațiilor, au capitulat în fața armatelor române.

După Plevna, Vidin. Am recâștigat teritorii, dar am și pierdut

După cucerirea Plevnei, armatele române s-au deplasat către Vidin, pentru a ajuta armatele ruse de pe flancul stâng. Deplasarea s-a realizat în condiții de iarnă extremă și cu întâmpinarea unei rezistențe turcești foarte intense. Armata română asediază Vidinul până la data de 22 ianuarie 1878 și marchează încheierea victorioasă a războiului intrând în Vidin la data de 12 februarie 1878.

Între timp, rușii au înaintat spre Constantinopol, cucerind Plovdiv și Adrianopol. La data de 19/3 februarie 1878, rușii și turcii încheie un armistițiu, la San Stefano. România, nefiind la momentul încheierii păcii, un stat independent recunoscut, nu a fost acceptată la tratativele de negocieri, Rusia angajându-se să apere interesele României. În urma tratatului de pace, România este recunoscută ca stat independent și i s-a cedat Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor. În schimb, România pierdea cele 3 județe din sudul Basarabiei, Cahul, Ismail și Bolgrad, în favoarea Rusiei, care obține accesul la gurile Dunării.

Recunoașterea independenței, la Berlin

Urmează o perioadă tensionată între România și Rusia, în care sunt lansate replici tăioase între Țarul Alexandru al II-lea și Carol I, primul amenințând cu dezarmarea armatei române, al doilea ripostând că armata română va lupta chiar cu riscul de a fi zdrobită, refuzând dezarmarea. Sub amenințarea ocupării Bucureștiului de către armatele rusești, se creează un dispozitiv de apărare în zona Calafat-Craiova-Slatina-Pitești-Târgoviște, pentru apărarea în fața pericolului.

Această tensiune este dezamorsată odată cu Congresul de Pace de la Berlin. România dobândește recunoașterea independenței la nivel internațional la data de 13 iulie 1878, ca urmare a Congresului de la Berlin, la care participă cu o delegație condusă de I. C. Brătianu. Se certifică, astfel, pierderile teritoriale consemnate în cadrul Tratatului de la San Stefano și recuperarea Dobrogei, a Deltei Dunării și a Insulei Șerpilor, în schimbul recunoașterii independenței.

Rusia și Austro-Ungaria sunt primele state care au recunoscut independența României, în toamna anului 1878, fiind urmate, apoi, de Germania, Anglia și Franța, în 1880.

Recunoașterea independenței a fost încă un pas important în istoria României, în seria de acțiuni concertate de către românii din toate provinciile istorice spre Marea Unire. Acțiunile românilor în străinătate încep să aibă tot mai multă susținere în rândul popoarelor europene și să atragă tot mai multă simpatie, în special datorită acțiunilor de popularizare în exterior a informațiilor despre țara și poporul nostru, dar și datorită deschiderii și dorinței de reformare pe care și-o propune.