Oarecum în contrapondere, printr-o bună cooperare cu cercetători şi institute de la Cluj şi Sibiu, saşii şi şvabii au lămurit însă recent multe laturi ale milenarei lor istorii din arcul Carpaţilor. Printr-o la fel de bună cooperare cu cercetători şi institute din Cluj şi Bucureşti, evreii au reconstituit momente majore ale străvechii lor prezenţe la Dunăre şi Carpaţi. în orice caz, atâta vreme cât nu apare o sinteză deschisă spre istoria efectivă, cel care vrea să câştige o imagine asupra istoriei României are de lecturat şi de integrat diverse istorii proprii.
Aceste reflecţii, ca şi multe altele, mi le-a suscitat ediţia adăugită a volumului lui Carol Iancu, “Evreii din România (1866-1919). De la excludere la emancipare” (Hasefer, Bucureşti, 2006, 480 p.). După ce Franţa (acordând cetăţenilor drepturi civice şi politice egale, indiferent de credinţa lor) – în 1791, Anglia în 1860, Italia în 1866, Austro-Ungaria în 1867, Imperiul German în 1870 au emancipat evreii, România a făcut acest pas în 1918, evident printre ultimele ţări.
Carol Iancu – cu o temeinică pregătire în cercetarea istorică, făcută la Ierusalim şi în Franţa – şi-a propus să reconstituie şi să explice întârziatul proces al emancipării evreilor din Moldova şi Ţara Românească concentrându-se asupra perioadei 1866-1918. El face o incursiune captivantă în istoria anterioară, dar reconstituie, pe o bază documentară ce epuizează izvoarele majore (folosind arhivele româneşti, evreieşti, franceze şi din alte locuri), datele eminamente juridice ale emancipării evreilor (supuşi până atunci interdicţiilor rezultate din dreptul roman şi din canoane religioase şi, desigur, din prejudecăţile moştenite).
Carol Iancu dă, într-un subiect tratat deja de intelectuali evrei de prim plan (Leon Poliakov, Hannah Arendt, Bernard Lazare sunt citaţi dintre cei relativ recenţi), dar în România prea puţin abordat (fapt remarcat pe drept în Cuvântul înainte), nu doar principala monografie istorică, ci o monografie de referinţă, ce devine parte a aşteptatei istorii a României epocii moderne.
în volumul “Evreii din România (1866-1919). De la excludere la emancipare” Carol Iancu prezintă, inspirat de Burnston, a line of development: de la Regulamentul organic (1831-1832), care a proclamat apartenenţa la creştinism drept condiţie a drepturilor civile şi politice (p. 45), trecând prin Proclamaţia de la Islaz (1848), în care s-a vorbit de “drepturi politice pentru orice compatrioţi de altă credinţă (p. 51), prin legislaţia lui Alexandru Ioan Cuza, care a asigurat drepturi civile pentru evreii indigeni
(p. 59), prin Constituţia din 1866, care a reactivat optica discriminatorie a Regulamentului organic (p. 69), prin Tratatul de la Berlin (1878), care interzice discriminările civile şi politice pe motive religioase (p. 169), la Tratatul de pace de la Bucureşti (1918), care proclamă egalitatea confesiunilor religioase din România.
Acum, “pentru prima dată, sunt prezentate mijloacele de aplicare a egalităţii civice şi politice: sistemul de naturalizare în bloc ia locul naturalizării individuale; naturalizările de drept înlocuiesc naturalizările speciale; în sfârşit, instituţia judiciară care judecă în ultimă instanţă naturalizarea nu mai are de acum decât un simplu rol de înregistrare” (p. 287). Concluzia este demnă de atenţie: “meritul soluţiei echitabile a emancipării evreilor din România dată în cadrul Tratatului de pace revine, în primul rând, diplomaţiei franceze” (p. 290).
Pe traseul reconstituirii acestei linii de dezvoltare, Carol Iancu pune întrebările grave: cum se explică opoziţia durabilă la emanciparea evreilor? De unde provine antisemitismul ce alimenta această opoziţie? Teza sa este că “dacă înainte de 1878, lipsa asimilării pare a fi ceea ce justifica ostilitatea faţă de evrei, după această dată, ceea ce explică gravele măsuri legislative luate împotriva lor este mai curând teama că se vor asimila”
(p. 293). Şi în România evreii au fost pionierii economiei capitaliste, dar au fost discriminaţi de îndată ce indigenii au putut face operaţia. Astfel s-a ajuns, în 1866 – 1918, la împiedicarea emancipării tocmai prin acţiunea autorităţilor şi a organizaţiilor extremiste, susţinute de ziare ale timpului (p. 293). Ca efect, antisemitismul a devenit “instituţie de stat”, fiind “politica oficială” consacrată de legislaţie (p. 21 şi urm.). O ţară care îi primise pe evreii alungaţi din Spania şi în care se refugiaseră mulţi imigranţi, de-a lungul secolelor, a rămas captivă, în legislaţie, clişeului “naţiunii străine” dinăuntrul României (p. 19).
Carol Iancu identifică mai mulţi factori care explică antisemitismul din Constituţia din 1866 şi prelungirile acesteia: “tensiunea religioasă” faţă de cei care urbanizaseră în mare parte Moldova şi Ţara Românească (p. 130), preluarea emancipării în luptele politice curente (p. 134), atitudinea xenofobă a unor categorii ce trăiau teama de concurenţă (p. 138).
Acest antisemitism a fost – argumentează Carol Iancu – “un fenomen propagat de sus în jos, de către Guvern” şi a căpătat “aspect popular”, uneori violent, rezultat al unui patrimoniu spiritual de lungă durată, căruia i s-au adăugat, pe de o parte, frustrarea unor pături de meseriaşi şi negustori români şi, pe de altă parte, poziţia unei anumite pături de evrei ca agenţii cei mai vizibili ai exploatării ţăranilor” (p. 21). Cartea “Evreii din România (1866-1919). De la excludere la emancipare” oferă un tablou complex al edificiului economic şi social al politicii epocii din cele două Principate.
