Printre autorii legaţi de evoluţiile istoriografice din România, Leon Volovici, cu Antisemitism in Postcomunist Eastern Europe: A Marginal or Central Issue? (The Hebrew University of Jerusalem, 1994), a înt`rit semnalarea acelei tendinţe, vorbind de “banalizarea Holocaustului” în condiţiile “evitării confruntării adevărului istoric şi neglijării asumării responsabilităţii pentru trecut” (p. 14).
Concluzia trasă de cunoscutul istoric a fost aceea că nu au apărut deocamdată în Europa Centrală şi Răsăriteană negatori stridenţi ai Holocaustului, precum în Franţa, dar s-a îngroşat tendinţa de schimbare a scenei argumentărilor.
Leon Volovici şi alţi autori au invocat ca argumente fapte identificate în presa cotidiană, în declaraţii politice, în dezbateri ale intelectualilor, precum: “reabilitarea unor criminali de război”; “folosirea aceloraşi termeni pentru a descrie victimizarea populaţiei locale, cu cei folosiţi pentru Holocaust”; folosirea termenilor “Holocaust” şi “genocid” smulşi din contextele crimelor probate; recursul la o nouă terminologie, ce vrea să vadă Holocaust peste tot; recursul la noi clişee: în locul intelectualului evreu disident, care era ştampilat ca “sionist”, a revenit pe scenă stereotipul “evreului, desigur comunist”.
în această situaţie, cercetători preocupaţi să nu se lase manevraţi de politicieni diletanţi şi de politici incompetente au înaintat pe două direcţii: aprofundarea cercetării Holocaustului şi schimbarea terminologiei pentru desemnarea tragediei evreilor, preferându-se termenul Shoah.
în unele cazuri s-a înaintat pe ambele direcţii. Am în vedere, de pildã, cartea Marianei Hausleitner, Deutsche und Juden in Bessarabien 1814-1941. Zur Minderheitenpolitik Russlands und Grossrumäniens (IKGS Verlag, München, 2005), şi, mai ales, cãrţile lui Robert S. Wistrich, Hitler, l’Europe et la Shoah ( Albin Michel, Paris, 2005) şi Carol Iancu, La Shoah en Roumanie (Université Paul Valery, Montpellier, 1998). Aceste cãrţi, trebuie menţionat, sunt în mod efectiv analize pe documente istorice.
Dacã autoarea münchenezã vorbeşte, pe cazul Basarabiei, de “Massenmorde und Deportation der Juden” (p. 175 şi urm.), renumitul director al prestigiosului Centru Internaţional de Studiere a Antisemitismului din Jerusalim foloseşte ambii termeni – Holocaust şi Shoah – iar Carol Iancu adoptã explicit termenul de Shoah pentru a exprima specificul (prin anvergurã şi unicitate) tragediei evreilor.
Meritã subliniatã, dupã pãrerea mea – alãturi de asumarea exemplarã de cãtre
Implozia regimurilor comuniste din Europa Centralã şi Rãsãriteanã, la sfârşitul anilor optzeci, şi destrãmarea Uniunii Sovietice au adus la ordinea zilei lãmurirea retroactivã a naturii totalitarismului de stânga şi, înainte de toate, tragerea la rãspundere a celor vinovaţi de crime şi de afectarea drepturilor altora.
Analize filosofice s-au întreprins de îndatã. Am participat, la rândul meu, deja în 1993, la analize ale naturii socialismului rãsãritean la Universitatea Riverside (California), alãturi de Jacques Derrida şi alţi intelectuali care au lucrat la cotitura istoricã din 1989. Analizele istorice au înaintat, însã, anevoios.
Existã o vastã literaturã a nemulţumirii (sub forma reportajelor, articolelor de atitudine, incriminãrilor etc.), care are de partea ei argumente morale rezultate din suferinţã. Dar analizele istorice lãmuritoare se lasã încã, în multe ţãri, aşteptate. Pe acest fond, metaforele şi analogiile dau seama de ceea ce s-a întâmplat, dar nu dispenseazã de cercetãri profesionalizate, ci le reclamã tot mai mult.
(continuarea, în ediţia de mâine)
