Nevoia de cultură

Nevoia de cultură
Iar acest fapt este cât se poate de evident astăzi, când universităţile performante sunt nevoite să-şi pună, iar unele o şi fac, probleme efective de competitivitate internaţională. În fapt, nici ceea ce formează “nucleul” universităţilor de astăzi – cercetarea ştiinţifică, studiile master şi doctoratul – nu poate fi înnoit şi făcut competitiv, în contextul concurenţial aflat pe cale de accentuare în Europa şi în afara acesteia, fără corecturi ale reglementărilor (incluzând legislaţia) actuale. Iată câteva exemple, din lotul corecturilor de urgenţă.

în politica cercetării ştiinţifice, este un pas bun în România sporirea în ultimii ani a alocărilor de fonduri, după cum a fost un pas major introducerea, în 1995-1998, a sistemului granturilor ca mecanism de finanţare

Numai cã – mai ales pe fondul absenţei perceptibile, din 2002 încoace, a programelor de cercetare relevante şi competitive – sistemul granturilor, singur luat, duce (cu excepţiile de rigoare) la rezultate paradoxale, ce se observã uşor analizând rezultatele cercetãrii ştiinţifice din ultimii cinci ani: nu s-a realizat o sporire semnificativã a cercetãrii ştiinţifice netriviale, chiar dacã au devenit mai bombastice rapoartele de cercetare; au obţinut granturi, de multe ori, oameni care nu au produs, nici înainte de obţinere, nici dupã, vreo cercetare ştiinţificã veritabilã.

 în România abia dacã se pune precis problema generãrii de lucrãri înregistrate în sistemul internaţional, problema încã şi mai grea, a aplicabilitãţii tehnologice a cercetãrilor aproape cã este ignoratã (publicarea lucrãrilor fiind privitã încã, într-o opticã greşitã, ca un fel de scop final). Soluţia este, evident, sprijinirea sistemului granturilor cu o politicã chibzuitã, cuplatã la nevoile tehnologice (am în vedere tehnologii în înţelesul larg, cuprinzând aşadar tehnologii industriale, dar şi, de pildã, tehnologii instituţionale sau tehnologii educaţionale) ale României. Doar o politicã chibzuitã a cercetãrii ştiinţifice poate face performant sistemul actual al granturilor.

Odatã cu aplicarea Declaraţiei de la Bologna (1999), studiile master, în continuarea licenţei (bachelor), devin tot mai cãutate. Faptul este normal, încât este firesc ca tot mai mulţi studenţi, inclusiv din specialitãţi economice, juridice, inginereşti (care pânã acum se puteau mulţumi cu licenţa), sã caute sã urmeze studii master. Nu numai cã legislaţia universitarã şi reglementãrile de guvern din 2004-2006 merg, în fapt, dincolo de vorbe mari luate din declaraţii de intenţii, pe conceperea studiilor master ca simplã prelungire a studiilor.

Aceastã neînţelegere evidentã are, în fapt, cel puţin trei consecinţe negative: studiile master sunt în practicã pline de cursuri de pregãtire generalã; aceste studii nu realizeazã decât rareori scopul vocaţional; aceste studii au o armãtură ştiinţifică încã prea slabã; România realizeazã anevoios programe master de înaltã performanţã, care angajeazã vârfuri profesionale şi atrag studenţi de vârf (cum se face în universitãţile de referinţã). Soluţia este revederea legislaţiei şi a reglementãrilor în vigoare şi repunerea studiilor master într-un profil propriu, dincoace de reducerea lor tacitã (poate involuntarã) la o simplã prelungire a studiilor de licenţã.

Actuala organizare a studiilor de doctorat, rezultatã din reglementãrile de guvern din 2005, a fost de la început plinã de erori (dizolvarea pregãtirii în şcolile doctorale prost reglementate, introducerea taxelor de studii, în vreme ce ţãrile occidentale pun în competiţie burse etc.). Acum are impactul cel mai direct o altã eroare a organizãrii: bursele de doctorat, câte existã, sunt accesibile prin intermediul unui grant, ce se aprobã mai târziu.

Candidaţii competitivi îşi iau, însã ca oriunde în lume, decizia de a intra în doctorat înainte de aprobarea (prea târzie) a burselor, alegând alte burse, în alte ţãri. Organizarea însãşi a doctoratului genereazã astfel plecarea unor candidaţi valoroşi, chiar înainte ca aceştia sã intre în sistem. Soluţia, în faţa acestei eventualitãţi destul de sigure a pierderii de candidaţi valoroşi, este finanţarea de burse şi din alte surse, decât granturile de ultimã instanţã.

Reglementãrile din 2004-2005 au distrus în bunã parte “dubla specializare” din universitãţi, fãrã sã ia în seamã pânã la capãt ceea ce semnificã la propriu aceasta: nu doar asocierea a douã specializãri prea diferite, devenitã nerealistã la nivelul bachelor (din sistemul Bologna), ci şi pregãtirea într-o specializare cu douã ascendenţe (“teologia socialã”, “patrimoniu eclezial”, de exemplu). Nu s-a observat cã, cel puţin în anumite profesiuni (profesor de şcoalã generalã, institutor, contabil de micã întreprindere etc.), “dubla specializare” este, în multe ţãri europene, soluţia.

Distrugerea, din care au fost salvate deocamdatã doar specializãri filologice, a atins specializãri cerute de piaţa muncii şi de evoluţia cunoaşterii. Soluţia este corectarea legislaţiei şi a hotãrârilor de guvern din 2004-2005, pentru a face loc unor soluţii inovative şi capabile sã exprime noua constelaţie a profesionalizãrii. Pe un plan mai vast, este vorba de a trece în seama alegerii celui care studiazã cât mai mult din specializarea lui, permiţând asocieri de specializãri şi de discipline mai diverse decât astãzi.

Se pot aduce în discuţie multe alte reglementãri (inclusiv legislative) şi, respectiv, numeroase alte corecturi devenite necesare. Bunãoarã, reglementarea ce obligã sã treacã prin minister orice dosar de candidat dintr-o altã ţarã (dupã ce aceastã prevedere a fost abolitã în 1998) complicã inutil procedura înscrierii şi descurajeazã candidaţii. Sau reglementarea ce birocratizeazã validarea tezelor de doctorat la nivelul central, în vreme ce transformã în simplã formalitate momentul crucial al apãrãrii publice a tezei de cãtre candidat.

 Se pot invoca multe asemenea erori, rãmâneri în urmã, “originalitãţi” costisitoare din reglementãrile (legislaţia) învãţãmântului superior din România. Şi aici un fapt a devenit tot mai evident: nu se pot obţine soluţii durabile din simplul joc al forţelor, botezat la noi impropriu “politicã”: mai este nevoie de culturã, de o politicã cultã, adicã de o politicã capabilã sã absoarbã învãţãturi ce vin din multe direcţii şi care a prelucrat în prealabil învãţãturi. Deja a devenit slabã consolare ideea cã oricine învaţã, cãci a venit timpul, şi în România, sã se lucreze cu oameni, totuşi, pricepuţi înainte de a se pronunţa.

Comenteaza