Putem mări considerabil lista exemplelor pentru a ilustra constatarea că se face frecvent confuzia între informare, obţinerea adeziunii, influenţare şi manipulare. Cred că două exemple celebre, reluate în manuale, sunt grăitoare în ceea ce priveşte importanţa practică a problemei. în dezbaterea televizată Carter – Reagan, candidatul republican la preşedinţia S.U.A. a pus la un moment dat telespectatorilor întrebarea dacă au mai mulţi sau mai puţini bani după patru ani de administraţie democrată, iar rezultatul a fost devastator, Reagan câştigând pe un trend deja existent.
O inculpată din antichitate, cu infracţiuni indiscutabile la activ, a fost tratată cu clemenţă de judecători, după ce s-a arătat goală în faţa instanţei. Sunt aici manipulări? Eu cred că trebuie distins riguros între “informare”, “obţinerea adeziunii”, “influenţare” şi “manipulare” şi trebuie date accepţiuni precise termenilor. Să stăruim aici asupra “manipulării”.
Dicţionarele italiene (vezi Enciclopedia Garzanti di Filosofia, 1993) echivalează “manipularea” cu operaţiunea de selecţie de către organism a stimulilor la care acesta reacţionează, din mulţimea stimulilor mediului. Această semnificaţie contează, însă, prea puţin în dezbaterea de astăzi. Pentru cei care doresc să ajungă la folosirea în sens propriu a noţiunii de “manipulare” este de amintit că această noţiune ne vine din conceptualizarea teoriilor critice ale modernităţii.
Putem, cu bune raţiuni, considera drept lansare a conceptului “manipulãrii”, în dezbaterea publicã a modernitãţii târzii, lucrãrile lui Herbert Marcuse, Eros and Civilization (1955) şi Der eindimensionale Mensch (1960): aici “manipularea” este socotitã situaţia în care cetãţeanul preia limbajul politicienilor, al reclamelor, al mass-media – oricum, un limbaj al vieţii publice – pentru a-şi exprima propriile opinii, fãrã sã-şi dea seama cã acest limbaj, prin el însuşi, interpreteazã şi, uneori, deformeazã realitatea pe care omul o trãieşte (p. 208). “Manipularea” ţine astfel de “falsa conştiinţã”, fiind una dintre ipostazele acesteia (alãturi de minciuna distribuitã sistematic, de înşelarea durabilã, etc.).
Lansarea de cãtre Herbert Marcuse a fost şi consacrarea propriu-zisã a conceptului “manipulãrii”. Ceva mai recent, Jeffrey C. Goldfarb, în The Cynical Society (1991), a reluat accepţiunea “manipulãrii” ca “mecanism ce conecteazã centrul şi periferia prin ideologii (Noua Stângã, Noua Dreaptã, dezbaterea asupra educaţiei, etc.)” (p. 152) şi a echivalat-o sesizabil cu un fel de ideologie care izbuteşte sã convingã un timp.
Aşa stând lucrurile, avem de-a face cu “obţinerea adeziunilor” atunci când oamenii liberi aderã la un program, cu “influenţare” atunci când oamenii acceptã evaluãrile propuse pentru un produs (prin reclamã comercialã, de pildã) şi avem de a face cu simpla “informare” când doar se distribuie informaţii. Trãim, prin forţa lucrurilor, în modernitatea târzie, în “societãţi organizate” (cum spunea nimerit Renate Mayntz, deja în 1963), în care intervin ample distribuiri de informaţii şi procese organizate pentru “obţinerea de adeziuni”, precum şi “influenţãri” şi “manipulãri”.
Dintre “manipulãri”, aş cita aici, ca exemple actuale: narcisismul cultural – adicã considerarea experienţei personale ca realitate de sine stãtãtoare într-o societate, totuşi, puternic structuratã şi ierarhizatã; relativismul – adicã teza cã totul este relativ într-o lume cu repere de fapt rigide, ce vor s` fie socotite absolute; promisiunea “vom face o nouã politicã” – într-o situaţie în care, dacã împãrtãşeşti democraţia, este destul sã promovezi democraţia, şi nimic în plus.
Este de netãgãduit faptul cã “manipulãrile” sunt percepute de oameni, mai devreme sau mai târziu. “Apatia politicã” este semnul limpede al perceperii manipulãrii. Cum se poate ieşi, însã, din situaţiile de “manipulare”? Reflecţii recente (vezi Wolfgang Reinhold, Unsere Lügen Gesellschaft, 2006) ne propun cultivarea “veracitãţii”: dacã fiecare persoanã îşi propune sã procedeze cinstit şi procedeazã astfel, atunci suprafaţa “minciunii” în societate va putea fi redusã.
Acest apel moral îşi are valoarea lui de neînlocuit: în definitiv, aşa cum nu este posibilã democraţia fãrã democraţi, tot astfel nu este posibilã o societate strãinã de minciunã cu oameni care recurg la minciunã. “Manipulãrile” ţin însã, oricum am lua lucrurile, de structuri mai profunde ale societãţii moderne şi nu pot fi dislocate pe scarã semnificativã fãrã a pune întrebãri precum: Cât se comunicã argumentativ? Cine are acces la argumentare? în ce mãsurã se poate contraargumenta? Cât conteazã argumentele exprimate public în decizii?
“Manipularea” este inteligibilã pânã la capãt – spre deosebire de “obţinerea adeziunilor” şi de “influenţare” – ca limitare, fragmentare sau întrerupere a comunicãrii. Calea mai bunã pentru a o depãşi o poate prescrie în zilele noastre pragmatica universalã – acea abordare a comunicãrii ce tematizeazã condiţiile posibilitãţii acesteia.
