Elixirul dragostei, cu Kathleen Batle, nu a reuşit, desigur, dar inadecvarea era a sopranei; cu alte soprane reuşita lui Pavarotti a rămas greu de egalat. în Aida, datorită fizicului prea voluminos, mişcarea scenică a lăsat de dorit, fireşte, dar interpretarea muzicală era deasupra oricărei alteia.
Ultimele angajamente la Metropolitan, în 2004, s-au realizat anevoios: dar care dintre marii solişti din istoria operei mai cântau în spectacole la aproape şaptezeci de ani? înainte de acestea, în Othelo, interpretarea lui Pavarotti nu a creat destul de net o nouă referinţă; dar această interpretare rămâne peste orice s-a oferit în materie, de multe decenii.
Pavarotti a avut, desigur, şi căderi (însuşirea textului i-a jucat feste în câteva dăţi!), dar se poate spune – la orice comparaţie cu oricare moment din istoria operei mondiale – că este vorba de nereuşite şi de căderi în raport cu el însuşi. Altfel spus, este vorba de nereuşite în a-şi realiza proiectul, singular şi salutar, al operei ce se adresează oamenilor cu voci şi interpretări noi, şi de căderi în raport cu ceea ce se ştia că tenorul putea atinge şi a atins adesea.
Practic, fiecare manifestare muzicală a lui Pavarotti rămâne deasupra a ceea ce era în jur. Pavarotti rămâne “prinţul tenorilor” prin înalta performanţă şi conştiinţa plină de exigenţă cu sine pe care a reprezentat-o. Astfel că ceea ce a spus într-un interviu din ultimii ani – “Io nella vita ho avuto tutto, ma davvero tutto. Se mi viene tolto tutto, con il buon Dio siamo pari e patta” – are, cu certitudine, nu numai sens, ci şi acoperire.
Iar această conştiinţă – conform căreia, după ce Dumnezeu şi-a lăsat sărutul binefăcător pe corzile sale vocale, el, Pavarotti, a şi dat performanţe pe măsură, adică cele mai înalte – s-a regăsit şi în evaluarea de rară exigenţă a celor care l-au dirijat.
După ce a mărturisit că a lucrat cu “tutti i migliori direttori”, Pavarotti a spus că “i grandi direttori si dividevano in due categorie: Karajan e gli altri” (p. 190). Eu cred că atunci când îl interpreta pe Calaf, din Turandot, şi cânta “ma il mio mistero č chiuso in me”, Pavarotti se putea legitim referi şi la înalta sa conştiinţă a performanţei, ce ţine cu adevărat de “misterul” personalităţii sale.
