Pustiul dinăuntru

Pustiul dinăuntru
Această imagine a aplicat-o recent Antonia Grunenberg, în impresionanta sa carte Hannah Arendt und Martin Heidegger. Geschichte einer Liebe (Piper, München, Zürich, 2006, p. 470), pentru a descrie faimoasa relaţie dintre studenta sclipitoare din anii douăzeci şi cel mai notoriu filosof al acelor ani.

După ce a fost semnalată de Elisabeth Young Bruehl, în Hannah Arendt. For Love of the World (1982), şi documentată, prin publicarea volumului Hannah Arendt, Martin Heidegger, Briefe. 1925-1975 (Vittorio Klostermann, Frankfurt am Main, 1998, p. 460), relaţia celor doi a devenit obiect de roman (ziarista franceză Catherine Clément a publicat Martin et Hannah, Calman-Lévy, Paris, 1999) şi poate fi oricând subiect de film. Relaţia avea să fie reconfirmată indirect de mărturia lui Hans Jonas (Errinerungen, Insel, Frankfurt am Main, 2003), el însuşi student la Heidegger în acelaşi timp. Nu de mult, odată cu publicarea corespondenţei dintre Heidegger şi soţia sa (sub titlul Mein liebes Seelchen!. Briefe Martin Heideggers an seine Frau Elfriede 1915-1970), noi laturi necunoscute ale vieţii lui Heidegger sunt dezvăluite.

Antonia Grunenberg a creat recent “Centrul Hannah Arendt” la Oldenburg. Rezultatul analizei întreprinse pe texte filozofice şi documente biografice în ultima sa carte este impunător – o relaţie dintre două personalităţi intelectuale este lămurită pe fundalul unei epoci – şi merită evocat pentru problemele pe care le evidenţiază: caracterul complicat al relaţiei Heidegger-Arendt – o relaţie în acelaşi tip de iubire şi de distanţări intelectuale, o relaţie la apusul simbiozei clasice iudeo-germane, ce a culminat cu acţiuni de distrugere a evreilor germani sub nazism, o relaţie care a alimentat elaborarea lucrării Sein und Zeit (1927), ce rămâne unul dintre cele mai importante produse filosofice de la Kant şi Hegel încoace.

înainte de toate, însă, voluminoasa monografie a Antoniei Grunenberg prezintă o relaţie de iubire destrămată de dislocările politice. Datele relaţiei în care a intrat, după absolvirea Liceului Catolic din Berlin, studenta evreică de optsprezece ani, de o stranie frumuseţe, pasionată să studieze filosofia cu cel mai prestigios filosof al timpului, şi Heidegger, la treizeci şi şapte de ani, catolic german, căsătorit şi având doi copii, sunt astăzi cunoscute.

Nu mai reiau prezentarea pe care am făcut-o în Hannah Arendt and History (în Studia Judaica, Cluj, 2004). Antonia Grunenberg reia descrierea unei relaţii care a trecut, de la început, de raportul profesor-student (p. 96) şi a ajuns, în condiţiile antebelice din Germania, la situarea pe poziţiile radical opuse ale nazismului şi ale sionismului. în fapt, Hannah Arendt s-a confruntat devreme cu dilema trăită de eroina sa de mai târziu, Rahel Varnhagen: între asimilarea voluntară în societatea germană a timpului, cu perspectiva respingerii, şi asumarea explicită a apartenenţei evreieşti, cu perspectiva dificultăţilor enorme.

 Ea a trăit efectiv eroziunea simbiozei clasice germano-evreieşti, care a potenţat cu siguranţă – cum Nahum Goldmann şi Habermas au arătat – ambele culturi, germană şi evreiască. Antonia Grunenberg fixează schimbarea relaţiei dintre Heidegger şi Arendt tocmai în momentul în care tânăra sclipitoare, venită din Königsberg, trebuia să decidă ieşirea din dilemă (p. 166-167). Heidegger apucase, de altfel, calea adeziunii la nazism (pe care recent a căutat să o documenteze, la un nou nivel al cunoaşterii arhivelor, Emmanuel Faye, cu Heidegger, l’introduction du nazisme dans la philosophie, Albin Michel, Paris, 2005, p. 760).

Hannah Arendt avea să îmbrăţişeze cauza sionismului, să participe efectiv la acţiunile mişcării de restabilire a statului evreu după aproape nouăsprezece secole de diaspora, şi să dezvolte treptat iniţiativa recuperării politicii în accepţiunea aristotelică în filosofia modernă. Această iniţiativă a plasat-o la distanţă de abordarea metafizică a lumii moderne, de către Heidegger, şi de abordarea morală a lui Jaspers, profesorii care au marcat-o cel mai mult (p. 263).

Atât Arendt, cât şi Heidegger îşi asumă filosofic “criza modernităţii”. “Cea mai mare diferenţă dintre ei constă în temeiurile mişcării gândirii lor: Hannah Arendt şi-a dobândit viziunea din şocul profund produs de ruptura tradiţiei în lumea reală, care in extremo a fost reprezentat de lagărele de nimicire ale dominaţiei totalitare. Heidegger a privit ruptura tradiţiei adusă de modernitate în raport cu antichitatea.

Ca urmare, el a trebuit să facă abstracţie de lumea vie, iar drumul spre analiza situaţiilor istorice concrete i-a fost blocat” (p. 323-324). Pentru Heidegger, deviza “eu fac ceva pentru a se ajunge la ceva diferit” este una dintre ispitele înşelătoare ale modernităţii, pentru Arendt această deviză are sens precis şi merită urmată. Pentru Heidegger, ruptura cu tradiţia a survenit odată cu triumful cartezianului dubito ergo cogito, cogito ergo sum, ce duce la lumea dominaţiei totale (a acelui “Gestell” teoretizat în întrebarea privitoare la tehnică, 1953), pentru Arendt, ruptura a survenit odată cu elementele şi sursele dominaţiei totalitare, ce se lasă prinse sub termenii antisemitism, imperialism, rasism, naţional-socialism, sovietism, “Ambii erau convinşi că liberalismul modern este o expresie a călăuzirii greşite, cauzată de sine, a omului modern şi a societăţii moderne” (p. 324-325).

Astăzi se ştie, din relatarea lui Hans Jonas (Erinnerungen, capitolul 4), cât de neobişnuit de atrăgătoare era tânăra Hannah Arendt, (pe care fotografiile de care dispunem ne-au transmis-o, de fapt, după uzura unui fumat început deja în liceu) şi cum a debutat întreaga relaţie, când cel mai prestigios filosof al timpului i-a căzut în genunchi. Antonia Grunenberg a putut proba scene de plâns ale lui Heidegger, care se liniştea recitind De gratia et libero arbitrio, a lui Augustin. Frecvent, Heidegger concentra scrisorile către Hannah Arendt asupra “iubirii (Liebe)”, un termen filosofic extrem de pretenţios.

Foarte probabil, aceste scrisori sunt dintre cele mai profunde scrisori de iubire din secolul XX. Oricum, faptele acestora se petreceau tocmai în anii în care Heidegger scria Fiinţă şi timp (Sein und Zeit), care se va publica în 1927. Hannah Arendt, pe atunci în jur de douăzeci de ani, nu a revendicat vreodată propria prezenţă în atmosfera elaborării epocalei cărţi, dar, reticentă la “abandonare”, s-a retras într-o convingere pe care i-a transmis-o în scris lui Heidegger: “Mi-aş fi pierdut dreptul la viaţă dacă mi-aş pierde iubirea pentru tine, dar mi-aş pierde această iubire şi realitatea ei dacă m-aş sustrage sarcinii la care ea mă constrânge. Iar dacă există Dumnezeu, te voi iubi mai bine după moarte”.

 Asumarea iubirii ca ceva ce pretinde “ein ganzes langes Leben” a caracterizat-o pe Arendt, în vreme ce Heidegger a căzut frecvent sub dominaţia structurilor invadante ale lumii, pe care le-a acuzat ca puţini alţii. Peste toate, un fapt se impune, iar Antonia Grunenberg îl consemnează: “şi Hannah Arendt a fost martora genezei acestei cărţi. De multe ori, el (Heidegger - nn.) i-a mărturisit cât de mult iubirea ei l-a înaripat în munca sa la această operă impunătoare” (p. 119).

Desigur că în urma lecturii fascinantei cărţi Hannah Arendt und Martin Heidegger. Geschichte einer Liebe, în care Antonia Grunenberg a ales să tematizeze “pustiirea” sufletelor în condiţiile societăţii totalitare, rămâi cu satisfacţia lămuririi convingătoare a unei relaţii celebre, care trimite mult dincolo de întâlnirea a doi oameni.

Rămâi însă şi cu deschiderea mai largă a întrebării: de ce pustiirea din societăţile totalitare nu a încetat odată cu aceasta? Cum se explică faptul că pustiirea vine dincoace?

Comenteaza