Ultimul Rorty

Ultimul Rorty
Conceperea “conversaţională” a filosofiei a atras, în Philosophy as Cultural Politics, modificări nu doar în înţelegerea “entităţilor” filosofice, ci şi în interpretarea istoriei filosofiei, a pragmatismului însuşi, şi în construcţia filosofiei religiei şi conceperea relaţiei marilor domenii ale culturii. Istoria filosofiei este prezentată de Rorty ca “progres prin trei stadii” în ceea ce priveşte “mântuirea (redemption)”: stadiul mântuirii prin religie, apoi cel al mântuirii prin filozofie şi pe urmă, cel al mântuirii prin literatură (p.91).

Ultima fază, în care ne aflăm, a început îndată după Kant, cu Hegel, în urma căruia nu s-a mai putut restabili încrederea de odinioară în filosofie, iar Marx şi Kierkegaard au anunţat disoluţia filosofiei clasice.

“Cultura literară” survine după “o cotitură care a substituit, cu literatura, ambele, atât religia, cât şi filosofia, cu literatura şi a găsit mântuirea nu într-o relaţie noncognitivă cu persoana umană şi nici într-o relaţie cognitivă cu propoziţiile, ci într-o relaţie non-cognitivă cu alte fiinţe umane, relaţie mijlocită de artifacte umane, precum cărţi şi clădiri, picturi şi sunete” (p. 93).

înăuntrul acestei faze, pragmatismul a adus, prin James şi Dewey, în bună măsură în convergenţă cu Nietzsche, un “politeism romantic”, o “non-platonică şi non-exclusivă formă a creştinătăţii”, ce atestă că “nu există un lant al interferentei ce leaga idealul fraternitatii umane cu idealul evadarii din lumea aparentei locuita de animale si cu idealul lumii reale in care oamenii vor deveni asemenea lui Dumnezeu (p.33)

Mai ales lui William James îi datorăm o “concepţie anti-reprezentaţionalistă” ce permite elaborarea unei “filosofii pragmatiste a religiei”. Rorty schiţează o filozofie a religiei în cinci teze: întrucât “convingerile (beliefs)” sunt “obişnuinţe de acţiune”, cade datoria de a unifica diversele “convingeri” într-o unică “concepţie asupra lumii (worldview)”; neexistând vreun adevăr dezlegat de “voinţa de fericire”, se destramă contrastul dintre cognitiv şi  non-cognitiv; se poate distinge între “proiecte de cooperare socială” (reprezentate de ştiinţele naturii, drept etc.) şi “proiecte de autodezvoltare individuală” (de pildă, în artă, religie); “convingerea religioasă” se măsoară în raport nu cu “proba (evidence)”, ci cu “proiectele”; idealul fraternităţii umane, pe care democraţia îl moşteneşte din tradiţia religiei iudeo-creştine, este legat de asumarea obiectivului “consensului democratic cu privire la calea maximizării fericirii” (p. 34-35).

Drept consecinţă, “fundamentalismul” religios este de respins nu doar pentru “iresponsabilitatea intelectuală”, ce constă în desconsiderarea rezultatelor ştiinţelor naturii, cât mai ales pentru “iresponsabilitatea morală”, ce rezidă în desconsiderarea democraţiei.

Cu atitudini amestecate, Rorty a observat “diminuarea interesului pentru filosofie printre intelectuali” şi triumful “gândirii orizontale”, pe seama “gândirii verticale”.

El a considerat că “am devenit finitişti ai simţului comun (commonsensical finitists)” (p. 88). în acest context, Rorty a promovat cel mai clar şi mai energic programul “conversabilităţii tolerante (tolerant conversability)” (p. 103) între discipline şi domenii ale culturii şi a întruchipat el însuşi, prin scrisul său, “conversaţia” ştiinţelor, filosofiei, literaturii, religiei.

 El a rămas însă fidel profilului intelectualului critic, ce-şi identifică rădăcini în democraţia americană, de la Jefferson la Dewey. Orizontul său este atingerea consensului asupra căilor maximizării fericirii fiecăruia. “A renunţa la ideea că există o natură intrinsecă a realităţii, ce ar fi de descoperit de prelaţi sau de filosofi sau de oameni de ştiinţă, implică a dezlega nevoia de mântuire de căutarea unui acord universal.

Ea implică a renunţa la căutarea unei redări acurate a naturii umane şi, astfel, a unei reţete pentru călăuzirea Vieţii Bune a Omului. Odată ce se renunţă la aceste căutări, se extind limitele paşilor imaginaţiei umane înainte, spre asumarea rolului pe care supunerea faţă de voinţa divină l-a jucat într-o cultură religioasă şi rolul pe care descoperirea a ceea ce este efectiv real l-a jucat într-o cultură filosofică.

Dar această substituţie nu este motiv să se renunţe la căutarea unei singulare forme utopice a vieţii politice – Buna Societate Globală” (p.104). Rorty însuşi a desfăşurat o astfel de căutare cu cultură, talent, originalitate ce vor fi greu de egalat.

Comenteaza