Viitorul democraţiei (I)

Viitorul democraţiei (I)
Iniţiativa făcea dreptate posterităţii unuia dintre cei mai mari jurişti şi filosofi ai dreptului şi ai politicii din secolul douăzeci (care a trăit între 1910-2004) şi crea un nou acces la scrierile reprezentative ale gânditorului din Torino, recunoscut ca referinţă indispensabilă pentru cei care vor să înţeleagă astăzi democraţia.

 Pe bună dreptate, Habermas îl considera pe Norberto Bobbio, în vasta reconstrucţie a filosofiei dreptului din Faktizität und Geltung. Beitrage zur Diskurstheorie des Rechts und des Rechtsstaates (Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1993), ca pe cel care a “operaţionalizat” cel mai bine “nucleul procedural al democraţiei” (în The Future of Democracy, Cambridge, 1987), alături de el stând doar Josua Cohen şi Robert Dahl dintre juriştii şi filosofii recenţi ai democraţiei.

Merită stăruit asupra lucrării Le futur de la démocratie, desigur nu doar pentru că reprezintă un gânditor puternic profilat (dispariţia sa a fost resimţită în 2004 în Italia ca un imens vid intelectual şi moral), ci şi pentru că abordează viitorul democraţiei. Aceasta este luată astăzi, observăm uşor, ca ceva lămurit, de la sine înţeles, încât chiar în numele, sau măcar pe fondul democraţiei, se iau decizii greşite ori se fac erori costisitoare. în fapt, nici democraţia nu funcţionează cu succes fără a fi înţeleasă şi nu funcţionează de la sine.

Având formaţie juridică şi filosofică solidă (realizată sub tutela lui Croce şi Gramsci), Norberto Bobbio a căutat să operaţionalizeze conceperea democraţiei – adică să o capteze în opţiuni distinctive simple şi propoziţii univoce. “Definiţia minimală” a democraţiei, pe care o dă în Le futur de la démocratie, este definiţie aproape “operaţională”.

Democraţia înseamnă cinci lucruri precise luate împreună: un “ansamblu de reguli fundamentale” privind “proceduri de decizie”; un efectiv ridicat de membri ai “grupului” iau decizia (fără ca “omnicraţia” să fie idealul efectiv); asumarea “regulii majorităţii”; existenţa de “alternative reale” pentru decizie; “drepturi fundamentale” ale acelor membri (p. 108-111). Această definiţie trebuie preluată însă împreună cu presupoziţiile iniţiale ale democraţiei: contractualismul, orientarea utilitară şi delimitarea dintre homo oeconomicus şi zoon politikon (p. 113).

Norberto Bobbio consideră că în societatea modernă au intervenit trei “obstacole” faţă de democraţie: a) trecerea de la “economia familială” la “economia de piaţă” a făcut să sporească importanţa “tehnicienilor” în luarea deciziilor (p. 126); b) expansiunea continuă a “aparatului birocratic” a creat o altă decizie decât cea “democratică” (p. 127); c) “statul democratic” a dus la “emanciparea societăţii civile” de “statul politic” (p. 128).

Ca urmare a obstacolelor, cel puţin şase promisiuni ale democraţiei nu au putut fi onorate: a) dacă la origini democraţia mai asigura “mişcarea centripetă” a componentelor  societăţii, treptat domină mişcarea “centrifugă” (p. 115); b) “reprezentarea politică” iniţială a fost înlocuită, mai mult sau mai puţin făţiş, cu “mandatul imperativ” (p. 115-116); c) “puterea oligarhică” a putut fi redusă, dar nu înlăturată (p. 117); d) democraţia nu a putut ocupa toate spaţiile relevante ale societăţii (p. 119); e) eliminarea “puterilor oculte” nu a izbutit (p. 120); f) “educaţia pentru cetăţenie democratică” a rămas insuficientă – dovadă “apatia politică” din democraţii (p. 123-124).

De aici nu rezultă că democraţia ar fi în pericol. Pe de-o parte, oricum democraţiile au rămas distincte de autoritarism, pe de altă parte, pericolele externe nu au înlăturat democraţiile (p. 147). Un fapt însă trebuie luat în seamă: democraţiile nu subzistă fără “cetăţeni activi”, iar un “cetăţean” nu poate fi “activ” decât dacă este nutrit de “idealuri”. Nu este posibilă democraţie fără idealuri ce transcend propria funcţionare (este vorba de toleranţă, nonviolenţă, modernizare graduală şi fraternitate); democraţia este, aşadar, dependentă de resurse culturale pe care nu le produce ea însăşi, ci le ia din mediul cultural.

Cu ajutorul conceptualizării pe care am rezumat-o, Norberto Bobbio a dislocat parole atrăgătoare, dar de la început superficiale, vehiculate de democraţi mai vechi şi mai noi. Bunăoară, “democraţia reprezentativă” nu poate trece în “democraţia directă” (p. 151-152) fără a cădea în “despotism”; pluralismul şi democraţia nu sunt identice (p. 154); deviza “altă manieră de a face politică” este simplă demagogie, problema reală fiind mereu aplicarea regulilor (p. 165); puterea supremă ocultă atrage “contraputerea ocultă” (p. 197); democraţia şi autoguvernarea nu sunt convergente (p. 203).

(Continuare în ediţia de mâine)

Comenteaza