Faţă în faţă cu actorii din Cluj. "Publicul are nevoie să vorbească, e ca la cabinetele de psihanaliză"

Faţă în faţă cu actorii Teatrului Naţional din Cluj-Napoca. În cadrul evenimentului Noaptea Porților Deschise, publicul clujean a putut sta la taclale cu Angelica Nicoară, Anca Hanu, Sânziana Tarța, Ionuț Caras, Radu Lărgeanu și Cristian Grosu. Impresiile actorilor, mai jos:

Sânziana Tarța: „Ideea este foarte bună. A fost chiar o bucurie pentru că am întâlnit niște oameni super-simpatici. Unii aveau emoții. A fost foarte bine pentru că am văzut ce curiozități au. Întrebările erau destul de asemănătoare. Singurul lucru destul de neplăcut a fost faptul că pe scenă se întâmplau, în același timp lucruri, care bruiau intimitatea acestui moment. Ar fi fost bine să fie un cadru special, liniștit, dedicat acestui lucru.

Au fost interesante toate cele șase întrevederi. Pentru a profita de timpul scurt, totul a decurs în viteză. A fost ca o întâlnire de suflet. I-am simțit foarte aproape. Chiar spunea cineva care a intrat că nu înțelege de ce oamenii au emoții atât de mari, că stăteau unii la intrare și nu știau dacă să intre sau nu. Asta mi s-a părut foarte frumos, că spectatorul simte că noi suntem altceva și au fost surprinși să constate că, de fapt, suntem exact la fel ca ei.

Ce am câștigat eu de aici? Mi s-a confirmat că încă mai sunt oameni „curați". Știu că sunt, dar poate că nu ne întâlnim cu ei la fiecare pas. Și, cumva, toți cei șase au fost oameni frumoși. Acesta a fost câștigul. Oameni care doreau să mă cunoască, erau interesați de cărțile pe care le citesc, de muzica pe care o ascult. Puteau să întrebe orice, dar faptul că au întrebat chiar asta denotă că erau interesați".

Ionuț Caras: „A fost ciudat. Și când spun asta mă gândesc cum doi dintre ei m-au surprins pentru că mi-au spus că eu nu trebuie să spun nimic. Că doar ei vor vorbi. Au început să-mi povestească viețile lor. Pur și simplu. Unul mi-a destăinuit chiar niște lucruri destul de intime. Mi-am dat seama că lumea vrea să vorbească.

În două dintre cazuri chiar a fost un fel de întâlnire a psihanalistului cu pacientul. Apoi, a venit și o familie cu un copil, care se uita cu niște ochi imenși la mine și nu spunea nimic; era foarte emoționat că a fost la teatru. Ultima, a venit o fetiță de nouă ani, singură. «Ce vrei să știi?», am întrebat-o. «Nu am curiozități. Din fire nu sunt curioasă». Și am stat așa, fără să vorbim. În cele din urmă mi-a povestit că face balet.

Interesantă această întâlnire cu oameni. Cu oameni normali. Cred că ar fi nevoie ca astfel de întâlniri să se facă mai des și timpul să fie mai lung. Măcar 15 minute. Faptul că întâlnirile erau la lojă nu prea era în ordine, pentru că gălăgia era foarte mare. Ar fi nevoie de un spațiu care să te protejeze. Cea mai impresionantă a fost întâlnirea cu familia despre care am spus deja. Veniseră pentru băiețel. Mi-au spus că au fost mult la teatru. Că văzuseră și Procesul și Sânziana și Pepelea și Zbor deasupra unui cuib de cuci. Erau foarte grijulii cu copilul. Era o familie cu adevărat frumoasă".

Cristian Grosu: „M-a luat prin surprindere propunerea de a mă întâlni în intimitate cu spectatorul. «Bine, și unde va avea loc întâlnirea?» «Într-o lojă.» Ei, în momentul acela chiar mi-am imaginat tipul de intimate din cabinetele de psihanaliză, cu catifea roșie. M-am întâlnit cu spectatorii și am fost foarte plăcut surprins să constat că ei chiar voiau să se întâlnească cu actorii. Puneau întrebări.

De pildă, cei mai mulți întrebau cum e meseria de actor, dar alții puneau întrebarea cum ar putea să ajungă ei actori. Sau unii cereau sfaturi, spunând că au probleme cu părinții, care nu-i lasă să facă această meserie. Când cineva pe care nu l-ai văzut niciodată îți cere sfatul, înseamnă ceva. Practic cineva cerea sfaturi de la un necunoscut, dar, totuși, cunoscut. Mi s-a părut impresionant. Chiar încurajez să se mai facă genul acesta de întâlniri.

Cea mai impresionantă a fost aceea cu o fată, care tot încerca să-mi spună că a vrut întotdeauna să se facă actriță, dar din cauza emoțiilor nu a reușit să treacă peste bariera asta. Era foarte inhibată, emotivă și poate că un vis nu s-a împlinit pentru că ea avea această problemă, dar fiecare în parte a avut farmecul lor și puterea lor.

Ciudat era că atunci când ajungeai să atingi miezul problemei - pentru că la început era o chestiune de tatonare - suna clopoțelul. Ca la parlament. Și de asta, ar trebui un timp mai lung. Nu-ți dădeai seama cum trece timpul. Am mai tras cu ochiul și la colegii mei și vedeam cum foarte mulți dintre spectator îi îmbrățișau. Ceea ce confirmă faptul că această experiență ar trebui continuată".

Interviul integral AICI.