SUPLIMENT Simplitatea fidelităţii “firimituri” în evocarea Înalt Preasfinţiei Sale George Guţiu

Cred că aceasta vine din experienţa de viaţă simplă de la ţară - simplă cu sensul de simplitate evanghelică -, a omului care, deşi ştie şi el ce este răul şi trădarea, totuşi, nu are experienţa copleşitoare a acestora, aşa cum uşor se poate experimenta azi, în contextul urban şi global, în epoca internetului. Este vorba de experienţa vieţii în care nu ai fost scandalizat (smintit) de rău din copilărie, înainte de a avea discernământul asupra binelui şi-a răului. Este sănătatea aceea morală şi spirituală a ţăranului român. Într-un anumit fel, această experienţă a simplităţii atinge, evocă şi "continuă" ceva din ceea ce protopărinţii noştri au trăit înainte de căderea originară.

Simplitatea la care mă refer îmi evocă figura bărbatului din capitolul 9 al Evangheliei lui Ioan, căruia Isus i-a dat lumina ochilor, a nevăzătorului din naştere. Acesta, ca urmare a experienţei de vindecare, în faţa lungii anchete a fariseilor, prin care voiau să-L deposedeze pe Isus de semnele dumnezeirii Sale, dă un răspuns care nu numai că simplifică în mod vădit construirea argumentaţiei acuzatorilor, dar o şi descalifică: "Eu una ştiu: că eram orb şi acum văd" (In 9,25).

Această experienţă, acest tip de creştere şi educaţie, mai ales într-un astfel de mediu şi anterior vârstei discernământului, este experienţa în care se fundamentează încrederea în oameni şi deplina încredere în Dumnezeu - când este vorba şi de o educaţie religioasă sănătoasă -, încredere care devine premisa fidelităţii.

În fond, ceea ce apreciem la Înalt Preasfinţitul George, pe lângă umanitatea care l-a caracterizat şi de care am beneficiat cei care l-am cunoscut, este fidelitatea sa religioasă. Condiţiile de prigoană ale regimului totalitar, experienţa suferinţei - manifestată sub forma violenţelor fizice, a înfometării, a frigului, a terorii psihice - nu l-au făcut pe Arhiereul nostru să cedeze de la convingerile sale religioase sau măcar să le "negocieze". În modul său de a înfrunta vitregiile prigoanei se manifestă acea încredere în Dumnezeu şi acea speranţă vie că El este prezent imediat dincolo de pragul morţii fizice la care poate conduce, în ultimă instanţă, maltratarea. În încrederea autentic creştină Dumnezeu este viu şi prezent, aşa cum spune Cartea Apocalipsei: "Iată, Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine" (22,12).

A iubit esenţa a ceea ce profesa şi trăia: preoţia. Modul în care îl vedeam închinându-se înainte de cuminecare la Dumnezeiasca Liturghie, printr-o adâncă şi prelungită plecăciune, recules, conştient şi voind parcă să fie cât mai deplin acolo, la întâlnire şi în unirea-cuminecării cu Dumnezeu prezent în "Pâine", mă fac să afirm cele de mai sus. Parcă şi acum îl văd şi îl aud: "Cuminecu-mă eu, nevrednicul preot Gheorghe..." - spunea cu o voce care nu lăsa loc de dubiu că acolo ar fi prezent "cinstitul şi preasfântul trup şi sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos".

Îi plăcea să repete, uneori, experienţa pe care a trăit-o când a plecat din Vaidei, satul natal, la oraş pentru a studia. În opinia mea, această repetare este semnul că experienţa respectivă a constituit o iluminare a Domnului şi un semn perceput al chemării tânărului de atunci: "Când am pus piciorul în căruţă mi-am zis: dacă Dumnezeu mă va ajuta, eu preot mă voi face". Şi preot s-a făcut! Şi ce liturghie a făcut din viaţa sa!

Un bunic fundamental binevoitor. Autoritatea lui, pentru mine, a constat în bunătatea care-l caracteriza. Autoritatea lui emana din persoana sa, nu din funcţie, ci din ceea ce purta preţios şi frumos în inimă: iubirea pentru Dumnezeu şi pentru oameni. A învăţat la timp această virtute fundamentală a iubirii de oameni şi i s-a-ntipărit pe chip.

Cred că încercările vieţii l-au făcut să ştie relativiza just tot ceea ce nu merită osteneala şi atenţia. Indignarea dreaptă pe care i-o stârneau nedreptăţile şi lipsurile responsabile ale oamenilor (colaboratori sau duşmani), fie în câteva clipe de la manifestarea ei, fie până a doua zi dispărea fără urme.

Efectul rugăciunii-urare pe care Biserica o face cu ocazia slujbelor pentru cei adormiţi: "Veşnica pomenire!", este acela de a rămâne pentru totdeauna în memoria lui Dumnezeu, acela că Dumnezeu "nu uită" de sufletul, de persoana celui adormit în speranţa învierii pentru viaţa veşnică şi că, astfel, acesta rămâne în purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi în comuniune cu El.
Pentru majoritatea persoanelor care l-au cunoscut pe Arhiepiscopul nostru George, simpla aducere aminte naşte spontan un gând bun, întrucât evocă experienţe reconfortante şi o persoană blândă. Astfel, prin ceea ce a fost şi prin modul în care a trăit şi în care s-a raportat la semeni, Înalt Preasfinţitul George şi-a pregătit pomenirea şi, cu siguranţă, odihna veşnică. Dumnezeu să-i facă parte de vederea feţei Sale!

Pr. Călin BOT