SUPLIMENT Ce mai înseamnă, azi, a crede în Dumnezeu?

Chiar dacă criza economică este cea mai palpabilă, ceea ce rămâne dominant la nivel moral este criza spirituală, adică împrăştierea sufletească a omului modern, supertehnologizat şi hiperconectat în reţelele virtuale, dar incapabil să recunoască şi să urmeze adevăratele valori existenţiale, incapabil să-şi dobândească sens vieţii. Acest context, ca oricare altă perioadă de încercare, poate reprezenta, în egală măsură, o piatră de poticnire sau o şansă în ceea ce priveşte încrederea oamenilor în Dumnezeu. Unii se vor revolta împotriva lui Dumnezeu, iar alţii, mai înţelepţi, vor înţelege chemarea Sa şi se vor apropia de El cu încă şi mai multă încredere. Un lucru însă rămâne mereu acelaşi: dragostea lui Dumnezeu pentru noi, oamenii. Indiferent de greutatea încercărilor, glasul Mântuitorului Hristos rămâne pentru totdeauna la fel de încurajator: "În lume necaz veţi avea; dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!" (In 16,33).

În demersul celor care doresc să se apropie tot mai mult de Dumnezeu, apare, inevitabil, şi această întrebare asupra actului credinţei: ce înseamnă a crede? Este o problematică ce se referă, de fapt, la unul dinte elementele fundamentale ale conştiinţei religioase a omului şi care trebuie reluată mai ales în momentele istorice dificile, atunci când este nevoie de o revenire la izvoare. Pentru a schiţa un răspuns la întrebarea de mai sus, voi face apel la Scrisoare apostolică "Porta fidei" a Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea, prin care se convoacă "Anul Credinţei" (11 octombrie 2012 - 24 noiembrie 2013).

Se cuvine, înainte de toate, să conştientizăm că "există o unitate profundă între actul de a crede şi conţinuturile cărora le dăm asentimentul nostru. Apostolul Pavel ne permite să intrăm în interiorul acestei realităţi atunci când scrie: «Cu inima se crede... şi cu gura se dă mărturie» (Rm 10,10). Inima indică faptul că primul act cu care se vine la credinţă este dar al lui Dumnezeu şi acţiune a harului, care acţionează şi transformă persoana până în interiorul ei" (n. 10). Pentru a ilustra această realitate, vom face apel la un episod din opera de predicare a Sfântului Pavel. În timp ce se afla la Filipi, a mers, sâmbăta, pentru a vesti Evanghelia câtorva femei. Între ele era şi Lidia, iar "Domnul i-a deschis inima ca să asculte cu atenţie cele spuse de Pavel" (FA 16,14). Sensul cuprins în expresie este important, pentru că pune în lumină faptul că cunoaşterea conţinuturilor care trebuie crezute nu este suficientă dacă inima, autentic loc sacru al persoanei, nu este deschisă de har, care permite să avem ochi pentru a privi în profunzime şi a înţelege că tot ceea ce a fost vestit este Cuvântul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, credinţa implică darul lui Dumnezeu. Credem cu adevărat în Dumnezeu atunci când ne lăsăm transformaţi de harul dumnezeiesc, atunci când avem inima deschisă pentru ca să poată locui în ea însuşi Dumnezeu.

Un alt aspect important al credinţei se referă la mărturisirea publică din partea celui credincios. "Creştinul nu poate considera niciodată că a crede este un fapt privat. Credinţa înseamnă a decide să stăm cu Domnul pentru a trăi cu El. [...] Credinţa, tocmai pentru că este act al libertăţii, cere şi responsabilitatea socială cu privire la ceea ce credem" (n. 10). Consider că acest aspect este foarte important în contextul socio-cultural actual, în care mai ales tinerele generaţii au mari dificultăţi în a se apropia cu încredere de Hristos şi Biserica Sa. Prea adesea, credincioşii creştini maturi, dintr-o falsă sfială, ezită să-şi arate public credinţa lor în Dumnezeu, lipsindu-i astfel pe cei mai tineri de exemple concrete de trăire creştină. Or, face parte din însăşi fibra credinţei mărturisirea ei publică, pentru că nu există şi nu poate exista o credinţă creştină de factură privată. În ziua de Rusalii se arată cu toată claritatea această dimensiune publică a credinţei şi a vestirii fără teamă a propriei credinţe oricărei persoane. Este darul Spiritului Sfânt, care ne face potriviţi pentru misiune şi întăreşte mărturia noastră, făcând-o sinceră şi curajoasă.

Dimensiunea care întregeşte cele două aspecte deja menţionate se referă la conţinutul credinţei. "Cunoaşterea conţinuturilor de credinţă este esenţială pentru a da propriul asentiment, adică pentru a adera pe deplin cu inteligenţa şi voinţa la ceea ce este propus de Biserică" (n. 10). Aici, însă, trebuie precizat faptul că există o clară diferenţă între modelul apusean şi cel răsăritean în ceea ce priveşte aproprierea acestor conţinuturi de credinţă. Fără a intra în detalii istorice, se poate spune că creştinismul apusean a avut mereu preocuparea de a pătrunde tot mai adânc cu inteligenţa misterul credinţei, pe când cel răsăritean, conştientizând măreţia tainei lui Dumnezeu, s-a fixat pe celebrarea liturgică a tainelor cereşti "celor din veci ascunse". Chiar dacă spaţiul religios românesc a fost influenţat, în cea mai mare măsură, de modelul creştinismului răsăritean, rămâne o necesitate, înscrisă în însuşi actul de a crede, această cunoaştere a conţinuturilor de credinţă. În acest demers, un rol important îl au cateheţii şi preoţii, însă fundamentală rămâne necesara preocupare a fiecărui credincios în a asimila învăţăturile de credinţă. Aceasta este calea cea mai sigură de a ieşi dintr-o anumită stare de "habotnicie", care mai există şi astăzi şi care iese la iveală mai ales cu ocazia unor mari pelerinaje de închinare la moaştele diferitor sfinţi.

Pr. Daniel AVRAM