SUPLIMENT CUVÂNT ŞI SPIRIT: Îndemn la rugăciune pentru unitatea creştinilor

Transformarea spirituală a societăţii actuale, măcinată de multiple feluri de criză, depinde, aşadar, de mărturia comună şi de unitatea concretă la care sunt chemaţi toţi cei care poartă numele lui Hristos. Trebuie, însă, amintit faptul că necesara apropiere dintre creştinii de diferite tradiţii nu înseamnă nicidecum o relativizare a propriilor convingeri de dragul unui consens amiabil. Fiecare creştin este chemat să-şi respecte tradiţia şi integritatea propriei Biserici, având sufletul deschis în a-l accepta pe celălalt, pe cel care împărtăşeşte o altă tradiţie bisericească, bine ştiind că cu cât ne apropiem - fiecare şi împreună cu Biserica din care facem parte - tot mai mult de Hristos, cu atât vom fi mai apropiaţi unii de alţii. Unitatea nu poate veni decât de la Hristos, Dumnezeul nostru.

La fiecare început de an ne reînnoim speranţele şi conştientizăm necesitatea unităţii dintre noi, creştini greco-catolici şi ceilalţi creştini: ortodocşi, protestanţi şi neoprotestanţi. Participând la serile speciale de rugăciune ecumenică ne descoperim convingerea, uneori surprinzător, că unitatea la care ne cheamă Hristos este posibilă. Văzând ierarhi greco-catolici şi ortodocşi împreună cu pastori ai mai multor Biserici rugându-se la acelaşi altar, ai sentimentul că se împlinesc cuvintele Mântuitorului Hristos, că nu e deloc imposibil să trecem peste anumite diferenţe teologice sau ecleziologice, ba chiar peste ambiţii sau mentalităţi de multe ori prea omeneşti, pentru a ajunge la împreună-lucrare, la o împreună-rugă. Dacă este posibil pentru o seară sau pentru o săptămână, înseamnă că este posibil şi pentru totdeauna.

Această ambianţă ecumenică autentică se risipeşte, din păcate, destul de repede, pentru că, înainte sau imediat după această Octavă de rugăciune pentru unitatea creştinilor, uneori chiar în timpul ei (anul acesta este cazul Parohiei Greco-Catolice „Iris"), datele fixate pentru procesele în instanţă prin care se încearcă recuperarea întregului patrimoniu aparţinând Bisericii Greco-Catolice nu suportă amânare. După ce, poate cu câteva zile înainte, s-au întâlnit la acelaşi altar rugându-se pentru unitate, preotul paroh greco-catolic şi cel ortodox se reîntâlnesc, din nou, de astă dată în sala de judecată şi sub cu totul alte auspicii. Plecând de la această situaţie te poţi întreba, pe bună dreptate, dacă aceste rugăciuni ecumenice sunt autentice sau sunt numai exerciţii de imagine, ca să nu spun de făţărnicie. În această situaţie se mai poate vorbi de un ecumenism autentic? Nu aştept prea mult pentru a răspunde: Da! Este posibil! Este chiar foarte necesar ecumenismul, tocmai în astfel de situaţii în care nedreptăţile nu au încetat. În acest context trebuie precizat faptul că Biserica Greco-Catolică nu se află, de fapt, în litigiu cu Biserica Ortodoxă, ci cu Statul Român. Prin Decretul nr. 358/1948, Biserica Greco-Catolică a fost scoasă în afara legii, toate bunurile ei - aparţinătoare Mitropoliei, Episcopiilor, Mănăstirilor, Protopopiatelor - au fost răpite abuziv şi trecute în patrimoniul Statului, iar Statul le-a dat în folosinţa Bisericii Ortodoxe. Ceea ce Biserica Greco-Catolică continuă să ceară, iar aceasta imediat după evenimentele din decembrie 1989, este ca Statul Român să repare nedreptatea săvârşită în anul 1948. Cadrul juridic există (prin Decretul-Lege nr. 9 din 31 decembrie 1989 Biserica Română Unită a fost repusă în libertate, iar prin Decretul 126/1990 a fost recunoscută ca şi cult oficial, cu dreptul de a i se restitui toate bunurile răpite în 1948, aflate în posesia Statului), punerea în aplicare, însă, este mai puţin decât anevoioasă.

Am făcut toate aceste precizări în singurul scop de a evidenţia cât de necesară este rugăciunea pentru depăşirea acestor piedici de pe calea unităţii. Numai prin rugăciunea sinceră şi smerită pentru unitate, credincioşii greco-catolici, cei ortodocşi şi cei ai Bisericilor protestante vor reuşi cu adevărat să-şi regăsească pacea sufletească, dar şi soluţii concrete la situaţiile de multe ori dificile în care se află comunităţile cărora le aparţin. În rugăciune, ambiţiile păcătoase, răutăţile omeneşti şi diferenţele care separă se transformă sub lucrarea harului dumnezeiesc pentru a lăsa loc păcii, înţelegerii şi iubirii.

Concluzia potrivită acestui îndemn nu poate fi alta decât cuvântul Mântuitorului Hristos: „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu" (Lc 18,27). Să ne rugăm, aşadar, Atotputernicului nostru Dumnezeu să ne dăruiască harul unităţii.

Pr. Daniel AVRAM