Părintele Gheorghe Neamţiu -“far luminos, simbol al luminii lui Hristos Înviat”

În ziua Învierii Domnului - duminică, 15 aprilie -, părintele Gheorghe Neamţiu, în vârstă de 93 de ani, dintre care 70 i-a oferit sfintei preoţii, a fost chemat la Casa Tatălui Ceresc.

Reamintindu-şi meritele celui care a fost "un vrednic slujitor al Domnului, un păstor al Turmei lui Hristos, îndrumător spiritual prin cuvânt şi trăire, sfinţitor prin administrarea Sfintelor Taine, dar şi prin scrierile şi prezenţa sa", Preasfinţitul Florentin Crihălmeanu l-a caracterizat astfel: "Neobosit cărturar, dorea să împărtăşească lecturile, studiile sale prin scrieri, prin traduceri, prin publicarea unor articole şi cărţi de înaltă valoare spirituală. (...) Pe plan spiritual a fost un om al rugăciunii, un ascet, un trăitor al credinţei. Fermitatea credinţei şi-a dovedit-o şi în grelele timpuri de încercare, trecând, cu hotărâre şi perseverenţă, prin marele examen al închisorilor comuniste şi adăugându-se astăzi la şirul martirilor şi mărturisitorilor Bisericii Greco-Catolice. Smerit, a acceptat şi munci umilitoare atunci când, eliberat din detenţie, nu a fost primit decât ca lăcătuş necalificat la Carbochim. Şi-a continuat cu hotărâre preoţia în clandestinitate şi, apoi, la ceasul legalizării Bisericii, neînvinsă de atei, s-a alăturat, trup şi suflet, colectivului de preoţi care, împreună cu Arhiereul George Guţiu, au început drumul refacerii Bisericii. (...) Deşi avea o venerabilă vârstă, nelipsită de slăbiciunile inerente trupului uman, celebra Sfinte Liturghii în Piaţa Libertăţii împreună cu întreaga comunitate. Îmi amintesc Sărbătorile Învierii anilor '90, când, în pofida frigului, a vântului, a ploii, stătea drept cu lumina Învierii în mâini, chiar dacă ceara fierbinte se prelingea pe mână şi pe haină, ca un adevărat far luminos, simbol al luminii lui Hristos Înviat care dăinuia în întunericul lumii - aşa i-a fost şi viaţa, a purtat lumina lui Hristos".

Slujba de înmormântare a fost celebrată în 18 aprilie a.c., la Catedrala "Schimbarea la Faţă", în prezenţa Episcopului eparhial şi a unui număr mare de preoţi şi credincioşi.

În cuvântul de rămas-bun rostit cu acest prilej, Preasfinţitul Florentin a schiţat un sugestiv portret al părintelui Neamţiu, care a fost "riguros, competent, poet, cu mare acurateţe lingvistică şi teologică, cu spirit artistic", amintind că a adus o contribuţie de bază la proiectul de reformă a Liturghiei în forma ei de clandestinitate, precum şi faptul că a făcut parte din echipa de conducere a Eparhiei de Cluj-Gherla, ca Provicar I, împreună cu părintele Tertulian Langa şi părintele Romulus Gorcea.
În continuare, părintele dr. Ioan M. Bota a rostit un cuvânt in memoriam, după care părintele Ovidiu Lăpuşte, paroh al parohiei Mănăştur 1 Vest, a cerut, în numele părintelui Neamţiu, iertare de la cei care l-au cunoscut şi iubit, împlinindu-i şi o ultimă dorinţă: părintele Lăpuşte, unul dintre fiii spirituali ai părintelui Gheorghe Neamţiu, s-a aflat alături de acesta lângă patul morţii, iar cel trecut la Domnul i-a încredinţat ultimele sale rânduri scrise, din şirul nenumăratelor predici şi meditaţii prin care a îmbogăţit patrimoniul spiritual al Bisericii; sunt rândurile prin care se adresează celor care-l conduc pe ultimul drum, derulându-şi pentru ultima dată firul vieţii puse cu totul în faţa lui Dumnezeu, şi pe care a dorit să fie citite la propria înmormântare:

"M-am născut la 27 decembrie 1919, în Tioltiur, jud. Cluj (pe atunci, Someş), fiind al patrulea dintre cei cinci copii ai preotului greco-catolic Gheorghe Neamţiu şi al Susanei, născută Puşcariu.
Atât tatăl, cât şi, îndeosebi, mama, care iradia în jurul ei blândeţe şi bunătate - virtuţi care i-au caracterizat întreaga viaţă -, au avut asupra mea o puternică influenţă în formarea spiritual-morală.
Şcoală primară am urmat-o la Silivaş şi Gherla, şi, tot aici, studiile secundare, la Liceul Petru Maior, unde l-am avut ca director pe eminentul pedagog şi om de vastă cultură dr. Emil Precup, primul director al acestei instituţii după Marea Unire.

Am fost printre premianţii clasei. În anul 1938 mi-am început studiile de teologie la Cluj, însă, din cauza Dictatului de la Viena, le-am continuat şi încheiat la Blaj, fiind nevoit să mă refugiez, în 1940, cu întreaga familie; în caz contrar, dacă tatăl meu nu ar fi acceptat, la stăruinţa noastră, a copiilor, să se refugieze, soarta ne-ar fi fost aceeaşi ca a familiei părintelui Bojor din Mureşenii de Câmpie, deoarece, imediat după plecarea noastră, tatăl meu a fost căutat de trupele horthyste până şi în podul bisericii din Popeşti, de unde plecasem în refugiu.

După hirotonire, în 1942, am lucrat la Vicariatul Munţilor Apuseni, la Abrud, iar în 1945, după eliberarea Ardealului de Nord, am fost chemat la Cluj, încredinţându-mi-se de către Episcopul dr. Iuliu Hossu, Cardinalul de mai târziu, asistenţa spirituală a bolnavilor de la Clinicile Universitare, îngrijiţi de surorile din Congregaţia Maicii Domnului. Aici, în capela lor, celebram Sfânta Liturghie mai devreme, pentru a le da surorilor posibilitatea de a se prezenta punctual la serviciu şi pentru a-i împărtăşi pe bolnavi înainte de intrarea doctorilor în saloane. Duminica şi în sărbători asistau la Liturghie şi bolnavi, cărora le adresam un scurt cuvânt de învăţătură.

Atacurile perfide şi calomnioase ale Bisericii Ortodoxe Române împotriva Bisericii Greco-Catolice au fost, la începutul lunii august 1948, secondate de măsurile abuzive prin care Statul comunist a desfiinţat şcolile confesionale, a denunţat unilateral Concordatul şi nu a recunoscut decât două dintre cele cinci Eparhii greco-catolice - măsuri care prevesteau zile negre pentru Biserica Greco-Catolică. Astfel, în zilele de 27, 28 şi 29 septembrie, fiecare preot greco-catolic a primit un formular de aderare la Biserica Ortodoxă, pe care trebuia să-l semneze şi să delege doi preoţi care să reprezinte parohiile din judeţul respectiv la adunarea care va avea loc în 1 octombrie la Cluj. După această adunare a celor 36 de preoţi au urmat primele arestări ale celor care au refuzat semnarea. În 10 octombrie au fost arestaţi, la Cluj, preoţii: Iosif Bal, ieromonah, paroh la biserica Bob, Dumitru Man şi Liviu Pandrea, profesori de teologie, şi subsemnatul. La Liturghia de la capela surorilor, din ziua amintită, i-am numit «trădători» pe cei 36 de preoţi. În aceeaşi zi, după binecuvântarea euharistică, trei agenţi de la Siguranţă m-au arestat şi, după un arest de zece zile şi anchetă, m-au dus la Miliţie şi apoi la închisoarea militară.
La 10 noiembrie am fost condamnat de către Tribunalul Militar la doi ani de închisoare corecţională pentru instigare publică, la plata sumei de 2.000 lei amendă corecţională şi 2.000 lei cheltuieli de judecată. La 14 noiembrie, Tribunalul Popular m-a condamnat la două luni de închisoare corecţională şi 200 lei cheltuieli de judecată.

De la închisoarea militară am fost trimis la Penitenciarul din Aiud, iar după expirarea celor două condamnări am primit încă o condamnare, aşa-numită administrativă, de încă trei ani, arbitrară, fără proces, şi trimis la Canalul Dunăre - Marea Neagră, cu destinaţia Capul Midia, pentru muncă la ecluză şi în alte puncte de lucru. Şi aici, ca în toate închisorile, cea de la Sighet în special, deţinuţii au îndurat un regim de exterminare.

Totuşi, în pofida abuzurilor şi terorii, speranţa într-o schimbare spre bine nu s-a stins în sufletele celor ce le sufereau. Schimbarea aşteptată a venit la jumătatea celor trei ani de condamnare administrativă, prin moartea lui Stalin, după care deţinuţii cu pedeapsa penală executată au fost puşi în libertate. Astfel, în 13 martie 1953, am ieşit dintr-o închisoare mică şi am intrat în închisoarea cea mare, Statul ateo-comunist, care, cu îngăduinţa şi îndelunga răbdare a Providenţei, a continuat încă 46 de ani prigonirea Bisericii Greco-Catolice, silită să-şi practice credinţa în catacombe, până la prăbuşirea comunismului.
Acasă, la Cluj, mi s-a fixat domiciliu obligatoriu şi nu am fost admis decât la munca de jos, ca lăcătuş la Carbochim, necalificat, apoi calificat. Abia după patru ani am izbutit, însă foarte greu, să fiu angajat ca depozitar de cărţi la Biblioteca Universităţii, de unde, numai după câteva luni, am fost «comprimat». Fiind încă bolnav, am fost pensionat de invaliditate, până la pensionarea definitivă.

În perioada aceasta am luat parte la activitatea pastorală a Bisericii Greco-Catolice aflată în clandestinitate, dar care, cu prudenţă şi zel, s-a străduit să contracareze influenţa nocivă a ideologiei materialist-ateistă asupra generaţiilor tinere.

În calitate de membru în Capitulul Eparhial, constituit de Ordinariul de pioasă amintire, pr. Nicolae Pura, am colaborat la o posibilă reformă a Liturghiei, în spiritul agiornamentului adoptat de Biserica Romano-Catolică.

Tot în această perioadă, până la repunerea în legalitate a Bisericii, am tradus un număr de 20 de cărţi şi broşuri cu conţinut spiritual şi am scris cartea de predici Cuvântul Vieţii.

După ieşirea din ilegalitate am lucrat ca cenzor şi redactor la revista Viaţa Creştină, traducând şi publicând în paginile ei foarte multe cateheze ale Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea, apărute în Osservatore Romano. De asemenea, am predicat în Piaţa Libertăţii şi în Catedrala Schimbarea la Faţă, restituită prin sentinţă cu executare după multe procese. Predicile erau clare şi simple, argumentarea urmărind aplicarea practică, în scopul desăvârşirii spirituale a ascultătorilor. Am contribuit cu sume substanţiale la construirea noii Catedrale din Piaţa Cipariu".

Tradiţia Bisericii spune că, în Săptămâna Luminată, porţile Raiului sunt deschise, calea spre Rai fiind luminată de Cel Înviat. Este motivul pentru care Preasfinţitul Florentin a îndemnat la bucurie: "Acum, când îl însoţim pe ultimul drum, dorim să-i mulţumim cu stimă şi cu reverenţă pentru apostolatul său în folosul Eparhiei noastre, pentru felul cum a răspuns solicitărilor pastorale. Astăzi răspunde ultimei chemări şi suntem siguri că se va întâlni cu Cel pe care L-a iubit, L-a lăudat şi L-a slujit. Să ne bucurăm pentru că încă un vrednic slujitor al lui Hristos din Eparhia noastră a învins păcatul şi moartea, un nou mărturisitor încununat cu laurii victoriei se adaugă şirului celor care şi-au oferit viaţa pe altarul credinţei".

Veşnică să-i fie pomenirea, să se odihnească în pace cu drepţii şi cu sfinţii!

(Biroul de Presă)