În timpul anilor de liceu şi de studenţie am avut şansa de a-i cunoaşte îndeaproape pe unii dintre aceştia, m-am bucurat să le pot asculta poveţele şi vorbele însoţite adesea de lacrimi şi nădăjduiesc că măcar unele dintre acestea am reuşit să le integrez în viaţa mea lăuntrică şi în slujirea preoţească la care am fost chemat.
Unul dintre aceşti preoţi a fost părintele Gheorghe Neamţiu, care, după 93 de ani de viaţă, dintre care 70 i-a oferit sfintei preoţii, în ziua de Înviere (15 aprilie a.c.) a trecut la cele veşnice. Am avut darul de a-l vedea cu câteva zile înainte de această dată şi m-am rugat pentru sufletul său. Ceea ce aş vrea să subliniez aici nu sunt momentele mai importante sau mai dramatice din viaţa sa şi nici realizările pe care le-a avut, în ciuda timpurilor istorice vitrege pe care le-a traversat. Nu mă voi referi, cu detalii, nici la importanta operă spirituală a părintelui Neamţiu - aşa cum îi spuneam noi. Mă voi opri, însă, la un aspect care se regăseşte în toate, dar care, în acelaşi timp, le şi depăşeşte: preoţia. Cu mai multă vreme în urmă, părintele Neamţiu ne-a făcut o vizită neaşteptată la sediul Episcopiei, cu intenţia unui proiect editorial care, de altfel, s-a şi realizat, aşa cum şi-a dorit. La un moment dat, cu multă profunzime şi cu o luciditate admirabilă, părintele mi-a spus: "Să ştii, frăţia ta, că randamentul nostru în pastoraţie depinde în totalitate de viaţa de rugăciune pe care o avem". Am reţinut aceste cuvinte şi le-am meditat îndelung. Părintele avea pe deplin dreptate, iar cuvintele sale nu proveneau dintr-un tratat de teologie, ci din propria-i trăire. A fost un preot dedicat în totalitate trăirii lăuntrice cu Hristos şi tocmai acest fapt i-a dat putere să înfrunte anii de închisoare pentru apartenenţa la Biserica Greco-Catolică. O preoţie trecută prin focul dureros al prigonirilor, dar de neclintit, pentru că Cel ce o susţinea nu era puterea unui om, ci harul Domnului Hristos.
Trebuie să recunosc că, ori de câte ori meditez la exemplele vieţilor acestor preoţi greco-catolici care nu s-au clintit în faţa prigoanei comuniste, rămân cu câteva întrebări nedesluşite: cum au putut avea aceşti preoţi atât de mult curaj încât să nu le pese de viaţa lor şi să-şi urmeze până la sfârşit idealul?; nu cumva idealizez prea mult acea perioadă şi, implicit, faptele acestor preoţi? Dacă ar trebui, aici, să-mi fac o anumită autocritică, aş spune că aceste nelămuriri sunt ecoul unui model cultural tot mai împământenit în cadrul societăţilor noastre post-moderne. Realitatea nu e cea care se vede de la prima privire, ci sunt interesele din spatele acesteia şi puterile economice care determină adevărul realităţii. Teoriile conspiraţioniste, chiar dacă spunem că nu le acceptăm, ne bântuie totuşi spiritele şi nu ne putem debarasa în totalitate de modul de gândire pe care-l impun. Cred cu tărie însă că ceea ce a stat în spatele gândurilor şi faptelor acestor preoţi mărturisitori, marele lor "interes ascuns" nu a fost altul decât iubirea pentru Hristos. Rugăciunea smerită şi meditarea Cuvântului lui Dumnezeu au fost remediile adoptate pentru a ieşi cu mintea limpede şi sufletul curat din interogatoriile interminabile, din repetatele bătăi şi din celulele infecte ale temniţelor comuniste.
Dacă cu atât de mult eroism şi-au trăit atunci unii dintre preoţii greco-catolici preoţia - bine ştiind că n-au lipsit nici preoţii "trădători" -, mă întreb care-i situaţia noastră, a preoţilor de azi. Oare mai sunt şi astăzi adevăraţi mărturisitori sau au dispărut cu totul? Nu cumva, de dragul unui loc călduţ, am uitat de sensul chemării preoţeşti? Nu cumva, în loc să fim câteva ceasuri pe zi în genunchi în faţa altarului, stăm comozi pe-o canapea cu telecomanda-n mână sau pierduţi pe internet? Nu cumva suntem foarte grăbiţi când vine vorba de a-i asculta pe credincioşii aflaţi în multe situaţii dificile, dar lungi la vorbă şi zâmbitori cu cei care mai fac câte-o donaţie bisericii? Mai luăm oare în serios cuvântul Domnului Hristos, care ne îndemna să "căutăm mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte ni se vor adăuga"? În definitiv, se mai trăieşte astăzi preoţia la intensitatea dorită de Marele Arhiereu Hristos sau a devenit o "meserie" ca oricare alta?
Vor fi cu siguranţă foarte multe motivaţii pentru a ne justifica scăderile şi propriile greşeli, dar ceea ce contează, în fond, este redescoperirea adevăratei identităţi preoţeşti, care se naşte din unirea prin rugăciune şi prin Sfintele Sacramente cu Mântuitorul Isus Hristos. Aici este punctul central al înţelegerii şi trăirii identităţii preoţeşti şi creştineşti, indiferent de schimbările contextelor istorice şi sociale. Timpurile istorice rămân ineluctabil sub dominaţia schimbării, şi odată cu ele şi mentalităţile oamenilor, dar "Isus Hristos este Acelaşi, ieri şi azi şi în veci" (Evr 13,8).
Pr. Daniel AVRAM
