În octombrie 2011 am fost cu toţii martori la zarva din jurul recensământului. Atmosfera în ţară era proastă şi oamenii credeau că li se notează CNP-ul ca să li se fure votul la alegerile viitoare, răspundeau din doi în doi despre cei plecaţi în străinătate sau refuzau pur şi simplu să-i deschidă uşa recenzorului, considerându-l un nou trimis monstruos al unor autorităţi de la care nu-i veneau decât nedreptăţi şi ameninţări.
Autorităţile, deloc mai breze, s-au ocupat de ce vrei şi ce nu vrei, dar nu de recensământ: i-au aprobat bugetul cu întârziere, au neglijat cartografierea care ar fi trebuit refăcută, au trimis pe teren oameni slab pregătiţi şi prost plătiţi, s-au dezinteresat de introducerea şi tratarea datelor. Toată lumea a părut să aibă dreptate, într-un soi de revoltă colectivă, la aflarea primelor date: populaţia ţării a apărut ca mai puţină decât în 2002 cu peste 2,6 milioane, iar ritmul scăderii ei până în 2050 a permis o proiecţie de 14,8 milioane de români pentru acea dată. Ca să nu mai vorbim de masivele scăderi de efective şi locuinţe din Capitală şi din teritoriu, dincolo de ceea ce se ştia şi se aproxima despre migraţia românilor către alte ţări pentru muncă. Apoi, ca la un semn, zarva a încetat. Toată lumea a aflat vag că rezultatele parţiale nu vor veni prea curând, iar cele finale, cu analize detaliate şi interpretările necesare, vor fi disponibile doar cândva în 2013.
Cum de s-a organizat tăcerea atât de repede? Poate că mai întâi de toate era nevoie de linişte pentru a tipări oricâte buletine de vot în baza unor tabele pe care nu jură nimeni, dar fără de care hârjoana zisă «politică» nu putea continua, iar rotirea cadrelor «dirighente» devenea imposibilă. Mult mai serioase însă sunt cu totul alte lucruri, explicate pe îndelete de Vasile Gheţău, un profesionist al domeniului, în studiul său cu accente grave (Drama noastră demografică. Populaţia României la recensământul din octombrie 2011, de Vasile Gheţău, sub egida Institutului de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare - Reprofesionalizarea României IV, cu o prefaţă de Călin Georgescu, Editura Compania, Bucureşti, 2012). Oricum ai lua rezultatele acestui ultim recensământ, ele nu sunt fiabile. Ca la orice raport care implică relaţionări şi comparaţii, cheile de verificare nu prea funcţionează. O scădere a populaţiei cu 10% în zece ani modifică toţi indicatorii demografici majori, dar implicit modifică substanţial şi toate datele economice şi sociale, toate raportările noastre prezente şi viitoare. Şi asta fără ca măcar, în urma modificării, noile date să poată fi luate în serios. Cu alte cuvinte, din pricina acestor aberaţii de înregistrări, calculele aberante care ar urma n-ar putea indica nici ce populaţie activă avem, nici câţi şomeri, deci nici de câtă protecţie socială e nevoie, nici cât consumăm cu toţii, nici ce programe de redresare ne-ar lipsi şi cât ar trebui să cheltuim cu ele. Nu ştim nici ce să povestim despre PIB şi nici cât e datoria externă pe cap de locuitor, n-avem habar de rata natalităţii şi nici de cifrele exacte ale etniilor de la noi.
Şi mai grav e faptul că, dacă azi suntem în ceaţă, nu vom bâjbâi mai puţin mâine şi în următorii zece ani! Pentru că, până la următorul recensământ, cel din 2022, lucrurile aşa rămân. Pe ce se vor baza următoarele guverne şi administraţii pentru a face planuri şi a le aplica? Mister! Cifrele livrate de patrie au tot fost grevate de aproximaţii şi suspiciuni decenii de-a rândul, dar de acum încolo e limpede că, mult înainte de a bănui că ele au fost «manipulate», putem fi siguri că ele sunt... ficţionale.
De ce se tace atât de apăsat în privinţa recensământului? Pentru că nu e vorba de o incompetenţă şi o nereuşită oarecare, ci de una de calibru, cu consecinţe majore. Poate că societatea românească ar putea înţelege ceea ce Vasile Gheţău numeşte «pericolele dramaticei depopulări a ţării», dar nu e sigur că şi elitele ei conducătoare realizează dezastrul de care sunt direct responsabile susţinând şi cauţionând confortabil şi orbeşte nepriceperi, somnolenţe, interese nelegitime, deturnări şi alte matrapazlâcuri. În fond, recensământul pune nu degetul, ci toată mâna pe rană: «factorii de decizie» din ultimii ani au făcut dintr-o ţară care exista cât de cât una care nu mai există, un spaţiu fără chip, cu uşi şi geamuri deschise, prin care bate vântul.
(Adina KenereŞ)
