Nu cred că greşesc afirmând că omul, indiferent de crezul lui spiritual, a fost şi continuă să rămână în căutarea bucuriei. Din nefericire, însă, ne putem da seama, din propria experienţă, că sunt destul de rare momentele de adevărată bucurie. Mai grav este că pentru foarte multe persoane chiar şi aceste momente lipsesc cu desăvârşire, astfel încât asupra vieţii lor domneşte o continuă tristeţe apăsătoare, precum un cer acoperit mereu de nori grei şi negri, care împiedică strălucirea veselă a razelor de soare. Modelul de gândire, însă, pe care-l propune societatea actuală tot mai globalizată este impregnat de necesitatea trăirii tuturor bucuriilor vieţii într-un ritm tot mai accelerat, prin intermediul acumulării de bunuri şi prin satisfacerea poftelor simţurilor. Într-un astfel de context, credinciosul creştin se află, de multe ori, într-o situaţie de conflict interior: pe de o parte, influenţa modelului tot mai prezent şi mai impulsiv al bucuriei artificiale propusă de societatea consumistă, pe de alta, căutarea bucuriei celei adevărate, celei "întru Domnul", cea care îşi are originea în lucrarea de viaţă dătătoare a harului dumnezeiesc. Rezultatul acestui conflict înseamnă de multe ori tristeţe. Aici trebuie spus că sunt mulţi creştini trişti, iar întrebarea care se pune este dacă această tristeţe este sau nu compatibilă cu crezul creştin? Sau, altfel spus, în sintagma "creştin trist" nu există cumva o contradicţie în termeni?
În mod fundamental, credinciosul creştin autentic nu este un om trist, pentru că se ştie mântuit de Dumnezeu, şi chiar şi în momentele de încercare ale vieţii el nu-şi pierde încrederea, deoarece Dumnezeu îl iubeşte şi este cu el, îl poartă chiar pe "braţele" sale atotputernice. Sunt şi momente în care tristeţea şi plânsul apar în viaţa creştinului: atunci când îşi conştientizează păcatele mizerabile ce i-au pătat haina sufletului, dar şi atunci când este în comuniune cu aproapele, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: "Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng" (Rm 12,15). Una dintre marile probleme ale foarte multor creştini este că au pierdut adevărata bucurie din viaţa lor. Acest fapt este foarte prezent, din nefericire, şi în peisajul bisericesc autohton. Nu prea întâlneşti, nici chiar în biserici, creştini animaţi şi transformaţi de bucuria autentică, cea întru Domnul. Majoritatea, chiar dacă unii au o viaţă îmbunătăţită din punct de vedere spiritual, afişează chipuri spăşite şi livide, de parcă ar fi într-un continuu doliu. Sigur că pot înţelege specificul trăirii spiritualităţii răsăritene, dar nu cred într-o autoimpusă jelanie şi nici în rodnicia sufletească alimentată de o neîncetată retrospectivă a relelor şi păcatelor săvârşite, pentru că Dumnezeu ne cheamă să privim înainte, spre gloria şi lumina învierii, aşa precum exclamă şi Sfântul Apostol Petru: "Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Cel ce după marea Sa milă ne-a născut din nou prin învierea din morţi a lui Isus Hristos, spre nădejde vie" (1Pt 1,3). Pe de altă parte, am putut vedea şi credincioşi foarte pioşi, care nu numai în biserică, dar şi pe stradă sau la muncă afişau un zâmbet larg, care treptat devenea un rânjet ofilit, şi care era marca apartenenţei la un anumit grup bisericesc sau parohial în care preotul era şi un fel de "guru" care, în sfârşit, a găsit drumul, pentru el şi pentru cei ce-l urmează, spre izvorul nesecat al zâmbetului. N-am fost niciodată de acord cu o astfel de atitudine, cu acest zâmbet impus şi nici cu practicile "creştino-yoghine" care nu numai că se îndepărtează de Cuvântul adevărat al lui Dumnezeu şi de învăţătura Bisericii, ci sunt şi foarte periculoase pentru credincioşii simpli, care vor învăţa deformat să se bazeze pe nu mai ştiu ce tehnici şi nu pe harul şi ajutorul lui Dumnezeu, aşa cum ar trebui. Aşadar, un creştin autentic nu poate trăi mereu într-o întristare autoimpusă şi nici mereu cu un zâmbet larg, forţat.
Ce înseamnă, în definitiv, bucuria creştină? Fundamentul acestei bucurii este credinţa în Dumnezeu. Cel ce crede cu tărie în Domnul are bucuria de a trăi neîncetat cu Cel Atotputernic. Tristeţea şi frica nu pot pune stăpânire pe sufletul credincios. În acelaşi timp, trebuie spus că bucuria creştină este un dar al Sfântului Spirit: "Roada Spiritului este iubire, bucurie..." (Gal 5,22). Acest dar implică şi responsabilitatea de a-i rămâne mereu fidel. Un alt element important este acela că bucuria creştină, acest dar al Spiritului, nu este nici într-un fel condiţionată de exterior. Ea este eliberare de păcate şi de tot ceea ce împiedică apartenenţa noastră la Hristos. Esenţialul credinţei şi bucuriei creştine consistă în a aparţine lui Hristos.
Se cuvine, mai ales în momentele inevitabile de încercare şi durere, să ne reamintim că Dumnezeu ne-a creat pentru bucuria cea cerească. De aceea, importantă este rămânerea în viaţa harică prin rugăciune, meditarea şi trăirea Cuvântului lui Dumnezeu şi împlinirea cu conştiinciozitate a datoriei stării noastre. Acestea împlinindu-le, vom experimenta prezenţa lui Dumnezeu şi vom gusta adevărata bucurie.
Pr. Daniel AVRAM
