Cum au salvat Roma cei 800 de martiri din Otranto

La 14 august 1480, pe un deal aflat puţin în afara oraşului Otranto, în sudul Italiei, era săvârşit un cumplit masacru. Opt sute dintre bărbaţii oraşului au fost duşi într-un loc numit Dealul Minervei şi, unul câte unul, decapitaţi în văzul altor prizonieri. Locul a devenit cunoscut de atunci ca Dealul Martirilor.

Deşi în timpul războaielor medievale execuţia sângeroasă a populaţiei unui oraş era un lucru des întâlnit, ceea ce s-a întâmplat la Otranto a fost unic. Victimele de pe Dealul Minervei au fost condamnate la moarte nu pentru că ar fi fost inamici politici sau membrii vreunei armate cu planuri de cucerire, nici măcar pentru că au refuzat să predea oraşul. Ei au murit pentru că n-au vrut să se convertească la islam. Cei 800 de bărbaţi din Otranto au fost martiri, primele victime ale ceea ce urma să fie cucerirea necruţătoare a Italiei şi apoi a creştinătăţii de către armatele Imperiului Otoman. Totuşi, sacrificiul lor a făcut ca invazia otomană să încetinească şi Roma să fie scutită de soarta ce se abătuse asupra Constantinopolului cu numai 27 de ani înainte.

Mahomed Cuceritorul

La 29 mai 1453, bătrânul Constantinopol, capitala Imperiului Bizantin, a căzut pradă unei armate de 250.000 de turci otomani aflaţi sub comanda personală a sultanului de 21 de ani, Mahomed al II-lea. Câştigându-şi titlul de el-Fatih (,,Cuceritorul"), Mahomed a dus până la capăt războiul vechi de secole împotriva Bizanţului şi a făcut, din ceea ce era cândva un mare oraş creştin, capitala Imperiului Islamic şi punctul de lansare pentru măreţele sale planuri de dominare a Apusului.

Curând, armatele otomane au pornit încă o dată în marş, de data aceasta ţintind direct spre inima Europei. Mahomed a asediat Belgradul, dar trupele sale au fost respinse de o coaliţie avându-i în frunte pe unguri. Chiar şi aşa, campania s-a terminat cu ocuparea de către otomani a Serbiei şi a unei puternice poziţii strategice prin care putea să pătrundă în restul Balcanilor, inclusiv în Muntenia şi Moldova.

Oprit pentru moment în Balcani, Mahomed a revenit la finalizarea unei sarcini pe care şi-o trasase el însuşi încă din 1453. După căderea Constantinopolului, el şi-a mai atribuit un titlu pe lângă cel de el-Fatih. S-a autodenumit Kayser-i Rum (Cezarul Romei), pe baza faptului că devenise succesor la tronul Imperiului Bizantin. Mahomed şi-a anunţat intenţia de a invada Italia, de a cuceri Roma şi de a uni cele două jumătăţi ale Imperiului Roman. Campania ar fi marcat, de asemenea, înfrângerea finală a cauzei creştine în Europa, prin convertirea oraşului Papilor. Bazilica San Pietro ar fi servit drept grajd pentru cavaleria otomană.
Sultanul ţinteşte Italia

Mahomed a oprit atacul în curs de desfăşurare asupra insulei Rodos şi a ordonat unor mari contingente ale armatei şi forţelor navale turceşti să navigheze spre peninsula italiană (peste 18.000 de soldaţi). Ţinta lor iniţială era oraşul-port Brindisi, în colţul din sud-estul peninsulei, la Marea Adriatică. Înaintarea flotei a fost ajutată considerabil de lipsa de rezistenţă din partea forţei maritime a Veneţiei. Deşi veneţienii şi Imperiul Otoman se luptau pentru dominaţia estului Mediteranei şi Adriaticii încă din 1423, cele două puteri au semnat un tratat de pace în 1479, care, cel puţin temporar, punea capăt ostilităţilor.

Însă, vânturile puternice din Adriatica au forţat flota să ancoreze nu în Brindisi, ci la 80 de mile mai la sud, la Roca, în apropiere de oraşul Otranto. Oraşul era situat pe malul estic al sub-peninsulei Salento, mica limbă de pământ ce iese afară din peninsula italiană şi care a fost numită ,,călcâiul cizmei" italiene. În 1480, zona era sub controlul regatelor unite Napoli şi Aragon. Biserica din Otranto data de la sfârşitul secolului al XI-lea şi, în mod ironic, fusese scena binecuvântării celor aproximativ 12.000 de cruciaţi înainte de a porni pe mare pentru a lua parte la prima cruciadă (1095-1099).

Zidurile oraşului permiteau o vedere minunată asupra Adriaticii, dar, în dimineaţa de 29 iulie 1480, o privelişte ameninţătoare apărea la orizont: flota otomană acostase în apropiere. Mii de turci au început să mărşăluiască spre Otranto, a cărui garnizoană număra numai aproximativ 400 de soldaţi. Au fost trimişi mesageri în nord, ca să alerteze restul peninsulei de pericolul ce venise de pe mare. Fortăreaţa oraşului nu avea tunuri, iar comandantul garnizoanei, contele Francesco Largo, era conştient de proviziile limitate de mâncare şi apă.

Capitulare sau moarte

Pentru cetăţenii oraşului Otranto, asediul Constantinopolului era bine cunoscut. Când a căzut oraşul, trupelor otomane li s-a dat voie să-l jefuiască, dar momentul teribil a fost atunci când au ajuns la faimoasa biserică Sfânta Sofia. După dărâmarea porţilor de bronz, trupele turceşti au găsit înăuntru o mulţime mare de oameni care se refugiaseră aici şi care se rugau pentru ca oraşul să fie eliberat printr-un miracol. Creştinii au fost capturaţi şi separaţi pe vârstă şi sex. Copiii şi bătrânii au fost omorâţi cu brutalitate, bărbaţii - inclusiv câţiva dintre senatorii cei mai de vază ai oraşului - au fost duşi în pieţele de sclavi, iar femeile şi fetele au fost luate de soldaţi sau trimise într-o viaţă de sclavie.

La Otranto, ultimatumul a fost, în aparenţă, generos. Dacă oraşul capitula, locuitorii erau lăsaţi în viaţă. Răspunsul la cererile turcilor a fost ferm: creştinii nu se vor preda. Când un al doilea mesager a fost trimis să repete condiţiile, a fost întâmpinat cu săgeţi. Pentru a încheia orice discuţie, conducătorii fortăreţei au urcat în vârful turnului şi au aruncat cheile oraşului în mare. Totuşi, când hotărâţii combatanţi s-au trezit a doua zi dimineaţa, mare parte dintre soldaţi fugiseră escaladând zidurile, alegând fuga pentru a-şi salva vieţile.

Maşinăriile de asediu şi tunurile otomane au dezlănţuit un torent de pietre, iar valuri de soldaţi au luat cu asalt zidurile fortăreţei, încercând să ajungă la apărătorii înnebuniţi. Unii fierbeau ulei şi apă pe care le aruncau peste duşmani, în timp ce alţii azvârleau cu pietre, statui, mobilă. Lupta a durat timp de aproape două săptămâni, până când, la primele ore ale dimineţii de 12 august, otomanii au făcut o spărtură în zid. O apărare curajoasă a continuat lupta printre dărâmături, dar locuitorii din Otranto erau copleşiţi numeric, fără nicio pregătire în lupta corp la corp şi epuizaţi de asediul prelungit.

Sacrificare, sacrilegiu şi sclavie

Trupele turceşti i-au măcelărit pe vajnicii apărători, iar apoi, ucigând pe oricine le ieşea în cale, şi-au croit drum spre biserica plină de oameni aflaţi în rugăciune alături de Arhiepiscopul Stefano Agricoli, Episcopul Stefano Pendinelli şi contele Largo. Otomanii i-au ordonat Arhiepiscopului să-şi arunce crucifixul, să se lepede de credinţa creştină şi să îmbrăţişeze islamul. Când acesta a refuzat, i-a fost retezat capul înaintea credincioşilor înmărmuriţi. Nici Episcopul Pendinelli şi nici contele Largo nu au acceptat convertirea, astfel încât au fost şi ei omorâţi în mod barbar, cusuţi de vii. A urmat uciderea preoţilor, după care biserica a fost deposedată de toate simbolurile creştine şi transformată în grajd pentru cai. Otomanii au adunat apoi restul oamenilor din oraş. La ordinul paşei Ahmed, conducătorul trupelor turceşti, toţi bărbaţii cu vârsta de peste 50 de ani au fost măcelăriţi, iar toate femeile şi copiii sub 15 ani au fost fie omorâţi, fie trimişi în Albania ca sclavi.

Moartea înaintea apostaziei

Paşa Ahmed a ordonat ca bărbaţii din Otranto, 800 de supravieţuitori înfometaţi, bătuţi şi epuizaţi în bătălie, să-i fie aduşi înainte, avertizându-i că aveau o ultimă şansă de a rămâne în viaţă: să se convertească la islam. Pentru a-i convinge, el a pus un preot italian apostaziat să le ţină o predică. Însă unul dintre bărbaţi, un croitor pe nume Antonio Primaldi, a ieşit în faţă pentru a le vorbi supravieţuitorilor. A strigat că este gata să moară pentru Hristos de o mie de ori, iar apoi a adăugat, conform cronicarului Givanni Laggetto: ,,Fraţii mei, până astăzi am luptat pentru apărarea patriei noastre, pentru a ne salva vieţile şi pentru conducătorii noştri; acum a sosit timpul să luptăm pentru a ne salva sufletele, pentru Domnul nostru, căci El, murind pe cruce pentru noi, se cuvine să murim şi noi pentru El, rămânând fermi şi statornici în credinţă, iar cu această moarte pământească vom câştiga viaţa veşnică şi gloria martirilor".

La aceste cuvinte, bărbaţii din Otranto au strigat într-un glas că şi ei erau gata să-şi dea viaţa pentru Hristos. Mânios, paşa Ahmed a rostit sentinţa: moartea. În dimineaţa următoare, în 14 august, 800 de prizonieri au fost legaţi unul de altul cu funii şi puşi să urce Dealul Minervei.
Bătrânul croitor a fost primul îngenuncheat înaintea unui călău. Sabia a căzut şi l-a decapitat, dar atunci - după cum povesteşte cronicarul Saverio de Marco - trupul decapitat s-a ridicat drept înapoi. Trupul se pare că s-a dovedit de nemişcat, astfel că a rămas drept pe întreaga durată a execuţiilor. Înmărmurit de acest aparent miracol, unul dintre călăi s-a convertit pe loc, dar a fost imediat ucis. Ceilalţi s-au întors la treaba terifiantă pe care o aveau de dus la capăt. Trupurile au fost apoi adunate şi aruncate într-o groapă comună, în timp ce turcii se pregăteau să-şi continue marşul prin peninsulă spre Roma.

Al doilea asediu asupra oraşului Otranto

Toată Italia era de acum alarmată. Papa Sixt al IV-lea se pare că era atât de îngrijorat de siguranţa Cetăţii Eterne, încât şi-a reînnoit chemarea din 1471 la o nouă cruciadă împotriva turcilor. Ungaria, Franţa şi mai multe oraşe-state italiene au răspuns cererii (Veneţia a refuzat, fiind încă legată prin tratat cu turcii). Papa a făcut şi planuri pentru evacuarea Romei, în cazul în care aceştia ar fi ajuns la porţile oraşului.

Regele din Napoli, Ferdinand I, l-a însărcinat pe fiul său, Alfonso, să organizeze lupta de apărare. Între timp, spre sfârşitul lunii august, paşa Ahmed a trimis 70 de nave otomane să atace oraşul Vieste. Au urmat, în septembrie, Casole, iar în octombrie, Lecce, Taranto şi Brindisi. Deoarece proviziile deveniseră dificil de găsit în regiunile devastate şi, în acelaşi timp, conştient de avansul iminent al forţelor napolitane, paşa a decis să înalţe pânzele şi să plece din Italia înainte ca furtunile de iarnă din Adriatica să-i taie orice cale de comunicare cu Istanbulul, lăsând în Otranto - în ideea unei reveniri cu forţe noi - 800 de infanterişti şi 500 de soldaţi de cavalerie.

Ducele Alfonso şi-a pornit ofensiva la începutul primăverii lui 1481, fiind ajutat de trupele ungare trimise de regele Matei Corvin. La fel ca locuitorii din Otranto cu un an în urmă, trupele turceşti s-au retras la adăpostul fortăreţei reconstruite, în timp ce armata creştină sosea la porţile oraşului la 1 mai. Asediul a ţinut timp de câteva luni, culminând cu marele atac din septembrie 1481, în urma căruia trupele turceşti au fost lichidate.

Sacrificiul care a salvat Italia

În timp ce maşinăriile de atac napolitane se revărsau asupra apărătorilor turci, la data de 3 mai 1481, Mahomed al II-lea murea brusc la vârsta de 49 de ani, se pare că otrăvit. Orice gând de trimitere a unei armate salvatoare dinspre Imperiul Otoman în Italia a murit cu el, deoarece moştenitorul său, Baiazid al II-lea, era prins într-o luptă crâncenă pentru tron. Paşa Ahmed a decăzut din graţie la noua curte, a fost încarcerat, iar la 28 noiembrie 1482 era executat la Adrianopole.

Ambiţiile otomane în Italia au luat sfârşit. Dacă Otranto s-ar fi predat turcilor, cu totul altfel ar fi fost istoria Italiei. Martirii din Otranto nu au fost uitaţi de către cei care au revenit în regiune după ce luptele au luat sfârşit. Oasele martirilor au fost adunate, puse în relicvarii şi aşezate într-o capelă chiar lângă altarul principal din biserica restaurată. O parte dintre relicve au fost trimise la Napoli, la biserica Sfânta Ecaterina Formello.

La 5 octombrie 1980, Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat Otranto şi a celebrat Liturghia în cinstea martirilor. Douăzeci şi şase de ani mai târziu, în iulie 2006, Papa Benedict al XVI-lea şi-a dat aprobarea formală pentru promulgarea unui decret de către Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor, care declara că martirii din Otranto au fost ucişi din ,,ură pentru credinţă" (in odium fidei). Aceasta a fost recunoaşterea oficială a martiriului lor.

autor: Matthew E. Bunson
traducere: Adela Maria
sursa: This Rock, iulie 2008
LUMEA CATHOLICA, 05/2012