Spre deosebire de perioada Postului Mare, care orientează sufletele credincioase spre moartea pe cruce a Mântuitorului Hristos - de aici şi dimensiunea de asceză aspră şi tristeţe pentru păcatele comise -, Postul Naşterii Domnului stă sub semnul bucuriei. Pentru mântuirea întregului neam, Cuvântul Veşnic al Tatălui Ceresc se întrupează, născându-se din Fecioara Maria, în toate făcându-se asemenea omului, în afară de păcat. Bucuria acestei "coborâri a lui Dumnezeu la noi" este cea care însoţeşte sufletele credincioase pe calea acestei perioade de post.
Nu se poate să nu observăm că, la nivel mediatic, acest timp al postului reprezintă un important subiect de dezbatere. În majoritatea jurnalelor televizate, postul face parte dintre subiectele principale, iar emisiunile în care sunt invitaţi câte un preot, dar şi un medic nutriţionist sunt destul de numeroase. În faţa acestei situaţii, am putea să concluzionăm spunând că sunt foarte multe persoane interesate să postească şi să se apropie mai mult de Dumnezeu şi de Biserică. Un creştin autentic nu poate decât să se bucure văzând "cateheza" mediatică ce se derulează la fiecare început al postului, însă, în acelaşi timp, ar putea rămâne şi cu un sentiment că lucrurile nu sunt foarte clare şi că "ar fi prea frumos să fie adevărat". În definitiv, care ar trebui să fie atitudinea potrivită a unui creştin pe tot parcursul Postului Naşterii Domnului? Care sunt elementele fundamentale care trebuie să existe între preocupările de ordin spiritual ale celui care vrea cu adevărat să postească?
Voi răspunde la aceste întrebări subliniind, în introducere, câteva rânduri scrise de Andrei Pleşu, care au darul de a surprinde foarte pertinent un anumit comportament "religios" al foarte multor creştini. Aceştia ar fi "cei care cred că cred şi care ilustrează tipul de derapaj pe care părintele Andrei Scrima îl numea «ortopraxie». Sunt sârguincioşii «gesticulaţiei» religioase, cei care se simt «în ordine» pentru că pontează birocratic la oficierea Liturghiei, mănâncă de post şi se roagă doar «cu buzele» (Matei 15,8). Cei care spun toată ziua «Doamne, Doamne!» (Matei 7,21) şi se socotesc îndreptăţiţi, pe baza zelului lor exterior, să capete un fotoliu de orchestră în rai" [Dilema Veche, nr. 400]. Nu este nicidecum vorba, în acest articol, de a avea un ton acuzator, ci de a analiza cât mai obiectiv realităţile vieţii religioase româneşti. Consider că toată deja obişnuita mediatizare a postului se înscrie foarte bine în această descriere. Sunt multe persoane care respectă cu multă conştiinciozitate toate prescripţiile alimentare specifice postului şi nici nu pot concepe vreo altă alternativă. Sunt foarte siguri că urmează calea cea bună şi, văzându-i atât de sârguincioşi, ai impresia că sunt siguri de mântuirea lor. Referitor la această atitudine, acelaşi Andrei Pleşu concluzionează astfel: "Credinciosul «instalat» confortabil în credinţa sa, credinciosul care nu mai are întrebări, drame, griji sufleteşti, stupori şi incertitudini e un simplu funcţionar bisericesc, a cărui suficienţă, al cărui «sedentarism» spiritual pot fi exasperante pentru Dumnezeu însuşi (cf. Isaia 1,11-15)" [Ibidem].
Dacă este să mă refer la atitudinea autentic creştinească în această perioadă de post şi de aşteptare a Naşterii Domnului, voi spune că toate strădaniile unui bun creştin ar trebui să fie impregnate de o sfântă bucurie. Ceea ce provoacă această bucurie este credinţa că Dumnezeu nu ne-a lăsat, nu ne-a părăsit, ci El este prezent în lume. Dumnezeu iese din ascunzişul cerurilor Sale pentru a intra în istoria omenirii. Isus Hristos coboară pe acest sărman pământ pentru a-i vizita pe toţi, iar la sărbătoarea venirii Sale îi aşteaptă pe cei ce cred în El. Chiar dacă nu-L putem vedea şi atinge, aşa cum se întâmplă cu realităţile sensibile, Dumnezeu este prezent şi vine să ne viziteze în felurite moduri.
Sunt două preocupări fundamentale care nu pot lipsi din demersul celui care vrea să se pregătească creştineşte pentru a întâmpina cu vrednicie Naşterea Domnului. Prima este rugăciunea. S-ar putea spune că de fiecare dată când se vorbeşte despre post există un oarecare automatism în a ne duce cu gândul spre o asceză mai mult alimentară decât spirituală. Cred că ar trebui să schimbăm acest mod de gândire, orientându-se mai mult spre ceea ce este cu adevărat important pentru viaţa spirituală a fiecărui creştin, adică apropierea de Dumnezeu printr-o rugăciune sinceră şi smerită. Acolo, în genunchi, în faţa Tatălui Ceresc, se realizează transformarea interioară a celui ce-şi deschide inima la lucrarea harului dumnezeiesc. Nu poţi spune că ai postit dacă tot ceea ce te interesează este ca nu cumva să te atingi de vreun aliment interzis, iar rugăciunea n-a fost o prioritate. Poţi spune că ai postit creştineşte când cele două merg împreună: rugăciunea şi abstinenţa. Cea de-a doua preocupare fundamentală trebuie să fie participarea la viaţa sacramentală a Bisericii, mai ales la sfintele taine ale Spovedaniei şi Împărtăşaniei. Îl primim cu adevărat în suflet pe Pruncul Isus dacă sufletul este curat de orice păcat, dacă ne-am mărturisit cu părere de rău păcatele şi am primit dezlegare de la Dumnezeu prin preotul rânduit.
În încheiere, cred că ni se potriveşte foarte bine, fiecăruia dintre noi, în această perioadă de pregătire sufletească pentru întâmpinarea Naşterii Domnului, "urarea" Sfântului Pavel: "Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească în chip desăvârşit; şi întregul vostru spirit şi suflet şi trup păzească-se fără prihană întru venirea Domnului nostru Isus Hristos" (1Tes 5,23).
Pr. Daniel AVRAM
