Ioan Alexi, Episcopul trainicelor întemeieri

 întâiul Episcop al Gherlei, Ioan Alexi, s-a nãscut la 24 iunie 1801, în comuna Mãlãdia, judeţul Sãlaj, într-o familie modestã, tatãl sãu fiind morar (dupã altã versiune, s-ar fi nãscut la Pericei, iar tatãl sãu ar fi fost pãstor din Mãlãdia [1]).

 

Studiile primare le-a urmat la Şimleu Silvaniei, iar cele medii, la Carei şi Oradea. Primit în 1821 în clerul tânãr al Eparhiei de Oradea, este trimis la studii teologice la Universitatea din Viena şi bursier intern la “Sfânta Barbara”. Dupã patru ani de studii a fost hirotonit preot celib şi numit administrator parohial la Borozel, protopopiatul Oradea. în 1831 a fost transferat în centrul eparhial Oradea, în calitate de protocolist şi arhivar, dupã care a fost promovat notar şi asesor consistorial, devenind şi secretar al Episcopului Samuil Vulcan.

 

 în 1835 a fost trecut iarãşi în pastoraţie şi numit paroh în Olosig. în 1837 este promovat canonic onorar, iar în 1843 devine canonic eparhial al Episcopiei de Oradea. Prin decretul imperial din 17 martie 1854 a fost numit întâiul Episcop al Eparhiei nou-înfiinţate a Gherlei, fiind confirmat de Sfântul Scaun prin bula din 16 decembrie 1854 a Papei Pius al IX-lea. La 28 octombrie 1855 este consacrat Episcop în catedrala din Blaj, odatã cu Episcopul Lugojului, Alexandru Dobra, prin punerea mâinilor Mitropolitului Alexandru Sterca-Suluţiu, iar instalarea sa la Gherla are loc la 7 septembrie 1856, în prezenţa aceluiaşi Mitropolit.

 

A avut de luptat cu multele greutãţi ale începutului. Una dintre acestea a fost şi împãrţirea în douã a eparhiei din punct de vedere administrativ, o parte fiind situatã pe teritoriul Ungariei, iar cealaltã, în Transilvania, episcopia fiind astfel nevoitã sã poarte corespondenţã cu douã guverne.

Si-a constituit capitulul eparhial din şase canonici, în frunte cu Macedon Pop, fost vicar foraneu al Rodnei.

 

A luat de la început mãsuri pentru ridicarea pregãtirii clerului şi, cu toatã criza de localuri (însãşi reşedinţa fiind aşezatã într-o casã închiriatã, iar catedrala – micuţa bisericã parohialã din cartierul Candia), în noiembrie 1859 a deschis – tot într-o clãdire închiriatã – Liceul teologic regesc episcopal domestic (Academia Teologicã de mai târziu), profesori fiind numiţi canonicii eparhiali.

 

Bun administrator, a introdus actele de gestiune a bunurilor şi valorilor bisericeşti şi parohiale, obligativitatea jurnalului de casã, pretinzând încheierea în fiecare an a conturilor de gestiune. La 1 ianuarie 1858 a introdus noile matricole pentru botezaţi, cununaţi şi morţi, cu rubricatura scrisã în grafie latinã, în locul celor cu chirilice folosite pânã atunci, acordând o deosebitã importanţã disciplinei demografice, destul de neglijatã pânã la el. Preoţilor le-a cerut sã lase la o parte “lucrurile cele seculare şi politiceşti”, fiindcã “nu se ţin de chemarea lor”. A luat mãsurile cele mai potrivite pentru organizarea învãţãmântului elementar confesional, care, dupã Revoluţia din 1848-1849 şi abolirea iobãgiei, a luat un deosebit avânt. A introdus inspectorii şcolari laici, în fiecare comunã câte unul, pentru şcoala confesionalã sãteascã, prepozitul Macedon Pop fiind numit “suprem inspector şcolar”. în 1858 a obţinut aprobarea, iar în 2 ianuarie 1859 a deschis la Nãsãud Preparandia greco-catolicã; aceasta, dupã zece ani de funcţionare în centrul grãniceresc, a fost transferatã la Gherla.

 

Iubitor de neam, Episcopul s-a manifestat în mai multe acţiuni de suflet românesc:

- în 1861 i-a fãcut o frumoasã primire lui Alexandru Bohãţel, la trecerea prin Gherla în drum de la Cluj spre Nãsãud, pentru a-şi lua în primire funcţia de “cãpitan suprem” (prefect) al Districtului românesc autonom, nou-înfiinţat, al Nãsãudului;

 

- a protestat împotriva celor 58 de maramureşeni, pretinşi români, care, printr-o petiţie redactatã în 1860, adresatã autoritãţilor maghiare odatã cu introducerea cãrţilor funciare, au cerut ca acestea sã fie redactate în limba maghiarã;

 

- a scos din uz celebrarea liturghiei în limba slavonã din multe biserici din Maramureş, rãmase de pe timpul când acestea au aparţinut Eparhiei rutene de Munkacs. De asemenea, i-a obligat pe preoţi sã-şi cumpere cãrţi liturgice tipãrite la Blaj [2].

 

Intelectual şi om de culturã, cunoscãtor al mai multor limbi strãine, clasice şi moderne, Episcopul Ioan Alexi a avut remarcabile preocupãri filologice. încã de pe când era student teolog la Universitatea din Viena a scris, în 1826, o gramaticã româneascã în limba latinã: “Gramatica Daco-Romana sive Valachica, latinitate donata, aucta ac in huc ordinem redacta”. Gramatica lui Alexi a întrunit deosebite aprecieri din partea filologilor strãini, pe care autorul i-a convins nu numai de romanitatea limbii române, ci şi de faptul cã limba românã este “cheia cercetãrilor asupra originii tuturor limbilor romanice” [3]. De asemenea, a tipãrit pe cheltuiala sa Catehismul mare, mic şi mijlociu, traduse de prepozitul Macedon Pop, şi a contribuit la editarea altor cãrţi religioase şi pedagogice.

 

îmbolnãvindu-se de pneumonie, pe atunci o boalã greu vindecabilã, a încetat din viaţã la 29 iunie 1863, fiind înhumat în cimitirulparohial din Gherla.

 

 

Note: 1. Dr. Victor Bojor, Episcopii Diecezei Gr.-Cat. de Gherla, acum Cluj-Gherla, Tg.-Mureş, 1939, p. 79-170. 2. Silvestru A. Prunduş, Clemente Plaianu, Catolicism şi ortodoxie româneascã, Ed. Viaţa Creştinã, Cluj-Napoca, 1994, p. 107. 3. Jana Balacciu, Rodica Chiriacescu, Dicţionar de lingvişti şi filologi români. Ed. Albatros, Bucureşti, 1978, p. 55-56.

 

(Alexandru PINTELEI)