Poezie şi matematică la Gheorghe Păun

Volumul lui Gheorghe Păun, "Ceasornicar de curcubeie", editura Detectiv Literar, Bucureşti, 2014, cu o prefaţă semnată de Nicolae Dabija şi postfaţă de Corneliu Ostahie stă cuminte şi aşteaptă de un an să îi vină rândul. Nu că n-aş fi citit cartea mai demult, dar nu-i venise ceasul... Ceasornicarului.

Adică trebuia să o recitesc cu creionul în mână, doar este o carte de citit cu dicţionarul pe masă, deoarece matematica devine poezie, iar poezia matematică pură, ca la ermeticul Ion Barbu, cel ce a realizat prima geometrizare a metaforei în lirica românească. Discipol eminent al marelui Profesor, regretatul Solomon Marcus, poetul-matematician Gheorghe Păun aduce în antologia sa un îndemn la meditaţie, la iubire, la viaţă trăită plenar, aşa cum l-a învăţat Profesorul său, Dumnezeu să-i odihnească sufletul!

Din când în când, o umbră thanatică trece sfioasă pe lângă pacea sufletului poetului nostru, amintindu-ne că suntem efemeri, că lutul nostru poate deveni pulbere, aducând complexul lui Ghilgameş sub ochii cititorilor printr-o incantaţie magică. Eul demiugic şi eul Uroboros conectează fiinţa poetului cu increatul şi certitudinea cu indeterminarea într-o metaforă a autoreflexiei, meditaţiei şi autoanalizei.

Pentru că eul Uroboros ar fi un şarpe de lumină care locuieşte în rai; el prefigurează imaginea circulară a galaxiei noastre, se devoră pe sine însuşi, hrănindu-se cu propria-i coadă şi este, fără îndoială cel mai vechi simbol mistic din lume, chinezii fiind primii care l-au folosit. Poetul-academician Gheorghe Păun este un erudit căruia nu-i sunt străine culturile asiatice, nici cele europene de altfel. Din această perspectivă, antologia este o invitaţie la călătorie şi cunoaştere, la aventură în lumea largă, pe unde trece duhul său inspirat, asemeni unui marinar din poveştile copilăriei noastre, dezvăluind locuri exotice, întâmplări magice, oameni şi duhuri de basm.

Balcanic, în dialog aparent cu Omar Khayyam, poetul are parte de o sindrofie cu vin, din ulcele, carafe şi stacane printre cadâne şi zbucium de dairale, iar rubaiatele se cer înecate în licoarea vie, iar noi parcă auzim îndemnul poetului persan: Rămâi, să mai ciocnim o cupă/ La hanul vechi de pe coclaur/ Căci pentru vin şi pentru tine/ Mai am în sân trei pumni de aur... Autorul trăieşte oniric sentimentul de solidaritate cu poeţii din vechime: Omar Khayyam este cel mai frecvent invocat, umbra sa, tovarăş al călătoriilor poetului prin lumea asiatică, dar şi dorinţă de a păcăli pe ursuza doamnă: Ia-mă Khayyam şi du-mă iar departe (...) Fugit de mine însumi şi de lume,/ Voi pribegi ca frunza cea de toamnă (p. 46).

Atmosfera citadină a unor poeme devine bacoviană ca în poemul Oraş beţiv: O ambulanţă trece-agale/ Chemată de-un crâşmar isteric, / Pe trotuare, lămpi banale, / Parcă scâncesc în întuneric (p. 45). Un Pastel citadin aduce în faţa lectorilor imaginea terifiantă a unei lumi apocaliptice: lăcustele roşii izbesc balconul, vrăbiile plonjează în beton, zincul se scurge topit, soarele la fel.

Alteori, poetul se simte cuprins de o pace interioară, stând sub salcie, îmbălsămat de pace, blagian, parcă din Gorunul (fără dorinţi, fără mustrări, fără căinţi), în laitmotivul ce revine ca refren liric: Sub salcie, îmbălsămat în pace,/ Nu am nevoi, nici spaime, nici obidă (p.52) În acelaşi context citadin, poetul vede lumea ca un spectacol de carnaval, asemeni lui Oxenstierna, într-un colţ de lume, pe unde mai colindă călătorul împătimit.

Din ideile textului apare discret şi latinul carpe diem, momentul goethean, când timpul alături de fiinţa iubită stă pe loc ca într-un stop-cadru cinematografic, în ritualul cafelei: În ceasuri timpul stă molcom pe loc,/ Lumină nu mai dă în plus perdeaua/ Şi toate astea spre al meu noroc/Să văd cum guşti, ca-n ritual, cafeaua (p. 21). Un fapt divers al simplităţii şi inocenţei de care este capabil academicianul-poet, vădeşte candoarea şi mirajul sublim: Păpădie, păpădie,/Reazemul spre veşnicie/ În regatul de hârtie, / Frunză de zădărnicie (p. 58); iată-ne pe noi, păpădiile ce suntem, domnule Păun, mulţumindu-vă că ne-aţi pus în cântecul veşniciei...

Curgerea timpului este sugerată nu doar prin metafore, ci mai ales prin pasărea care pe la noi se numeşte tionc, al cărei cântec e ca un metronom (pasărea fără noroc), dar şi prin verbele sugestiv selectate de poet: vine, fuge, curge, dusă-i (vremea), confesiunea meditativă experimentează semantic şi eufonic noi expresii ce poartă semnul autoreflexivităţii şi încheagă cântecul orfic al altor dimensiuni existenţiale, exprimând o dorinţă a dezmărginirii, a înţelegerii tainelor lumii, a trăirii sub semnul divinului şi sub cupola erosului.

În poemele lui Gheorghe Păun, macrouniversul şi microuniversul se întrepătrund, se aud ca marea din scoică, corăbiile din sticlă au încremenit în timp, aduse în lumea din oglinda apei, ca într-un joc secund barbian. Cu toate acestea, poetul rămâne un teluric solar, îndrăgostit de verde, potop de verde, în care pădurea ocupă un loc privilegiat, nu doar prin diversitatea florei (fagii, tufanii, magnoliile, lichenii, măslinii, iarba, nucii, chiparoşii, cedrii, zade, tufe de jugastru, salcie, păpădie, frunză, mătrăgună, stejarii, grâul, pădurea, stejarii negri, palmieri, pinii, leandrii, lucerna, algele, bozii, cetina, muşchiul, molizii), ci şi prin evocarea locurilor natale sau îndepărtate pe unde se găsesc aceste plante, a unor silvestre ritualuri. Imaginile poetice create sunt vizuale, olfactive, auditive, statice sau dinamice, învăluind lectorul în atmosfera bizantină, asiatică sau românească pe care o surprind.

Adesea versurile au muzicalitate prin refrenul recurent, prin rima savant alambicată, prin ritmul lent şi cadenţă: e-atâta linişte/că parcă aud corăbiile /alunecând (p.91). Ne vin în minte versurile lui Blaga: E-atâta linişte în jur/ de-mi pare că aud /cum se izbesc de geamuri razele de lună.

Poetul nostru propune, ca şi filosoful din Lancrăm, o cunoaştere a lumii de tip luciferic, cunoaşterea prin iubire, poetică, deci fără a strivi corola de minuni, însă, în mod paradoxal, în cazul poetului Gheorghe Păun, matematicianul realizează o cunoaştere a lumii de tip paradisiac, descifrând tainele ştiinţific, fără a distruge frumuseţea lumii, infirmând teoria filosofică blagiană prin perspectiva duală asupra cunoaşterii şi mărind, cu un epsilon măcar, distanţa până la cenzura transcendentală văzută de Blaga. Răstignirea brâncovenească apare firesc în destinul poetului sfâşiat între atracţia angelică sau demonică: Sunt rupt în părţi ca un tâlhar maur/Tras de cămile-nchise în genom (p. 48).

În palme, poetul poartă simbolul cristic: În palme, semne sângerânde (p. 49), iar uneori înalţă rugi lui Dumnezeu: Dezbracă-mă, Doamne, de lutul/Ce-n ţărnă îmi leagă făptura (p. 98); sau: Aripi dă-mi, Doamne, cât de-o amiază/ Jur să le ard în clipa de după; Lutul din lut să nu mi se rupă (p. 117); imposibilitatea zborului corespunde dorinţei, gândului poetic: Nu vreau să zbor, din zbor vreau otrava. Conştient de postura lui Icar, dar şi de sacrificiul lui Manole, poetul se identifică jertfei pentru că el însuşi este un creator: O Ană eu însumi, în zid încuiată /Mai caut zadarnic de aripi şindrilă (p. 67).

Motivul cinegetic este frecvent în lirica sa, are chiar un poem intitulat Pseudokynegheticos (Fals tratat de vânătoare) el revine persuasiv, iar mistreţul cu colţi de argint, vânatul regal, apare ca simbol al Idealului dar şi al Artei, alături de inorogi noptatici, ca în vremurile străvechi, mistreţul de cremeni vine în bătaia săgeţii vânătorilor: Şi-n colţi de-argint albastru/Să ne-mplinim chemarea (p. 50); sau Trec cerbii şi mistreţii doar la un pas de moarte (p. 66).

Ideea exprimată în alt poem este aceea că noi, oamenii, dar şi alte fiinţe (puiul de leu, puiul de vultur, puiul de delfin) suntem însemnaţi cu pecetea morţii încă de la naştere. Eul liric constată că e vremea plecării (Ora est !), că lumina sufletului se îndreaptă spre cea divină, de unde a venit, iar poetul mărturiseşte: Sunt flacăra ce-şi devorează lemnul (p.95); aşa cum miticul Uroboros îşi devorează coada sa de lumină, iar poezia se hrăneşte cu fiinţa poetului.

Bucuria de trăi, de a admira frumosul din jur, de a te regăsi în păpădie, salcie sau pin, aduce în planul ideatic câteva aspecte jucăuşe, dovadă că poezia poate fi ludică sau ironică: Preaînaltă domnişoară,/ Mi-aş da şi ochii din cap/ Să ajung măcar o seară/ Ochiul tău de la ciorap; Străină cu ciorapul mov,/ Îţi pipăi urma pân-la tine,/Să dau atcul la alcov,/ Să văd desuul cum îţi vine (p. 107). Din ideile textului apare discret şi latinul carpe diem, momentul goethean, când timpul alături de fiinţa iubită stă pe loc ca într-un stop -cadru cinematografic, în ritualul cafelei: În ceasuri timpul stă molcom pe loc,/Lumină nu mai dă în plus perdeaua/ Şi toate astea spre al meu noroc/Să văd cum guşti, ca-n ritual, cafeaua (p. 21).

Un fapt divers al simplităţii şi inocenţei de care este capabil academicianul-poet, vădeşte candoarea şi mirajul sublim: Păpădie, păpădie,/Reazemul spre veşnicie/În regatul de hârtie, /Frunză de zădărnicie (p. 58); iată-ne pe noi, păpădiile ce suntem, domnule Păun, mulţumindu-vă că ne-aţi pus în cântecul veşniciei...

Curgerea timpului este sugerată nu doar prin metafore, ci mai ales prin pasărea care pe la noi se numeşte tionc, al cărei cântec e ca un metronom (pasărea fără noroc), dar şi prin verbele sugestiv selectate de poet: vine, fuge, curge, dusă-i (vremea), confesiunea meditativă experimentează semantic şi eufonic noi expresii ce poartă semnul autoreflexivităţii şi încheagă cântecul orfic al altor dimensiuni existenţiale, exprimând o dorinţă a dezmărginirii, a înţelegerii tainelor lumii, a trăirii sub semnul divinului şi sub cupola erosului.

În poemele lui Gheorghe Păun, macrouniversul şi microuniversul se întrepătrund, se aud ca marea din scoică, corăbiile din sticlă au încremenit în timp, aduse în lumea din oglinda apei, ca într-un joc secund barbian. Cu toate acestea, poetul rămâne un teluric solar, îndrăgostit de verde, potop de verde, în care pădurea ocupă un loc privilegiat, nu doar prin diversitatea florei (fagii, tufanii, magnoliile, lichenii, măslinii, iarba, nucii, chiparoşii, cedrii, zade, tufe de jugastru, salcie, păpădie, frunză, mătrăgună, stejarii, grâul, pădurea, stejarii negri, palmieri, pinii, leandrii, lucerna, algele, bozii, cetina, muşchiul, molizii), ci şi prin evocarea locurilor natale sau îndepărtate pe unde se găsesc aceste plante, a unor silvestre ritualuri.

Imaginile poetice create sunt vizuale, olfactive, auditive, statice sau dinamice, învăluind lectorul în atmosfera bizantină, asiatică sau românească pe care o surprind. Versuri emblematice aduc în faţa lectorilor limbajul simplităţii, gestica firescului, într-o dinamică a vieţuirii armonioase, cadenţată după ritmurile interioare, dar şi după ritmurile naturii: De crucea mea căzută mă dezleagă (p. 115); A crăpat şi cade lutul de pe tâmple (p. 114); Ruga-m-aş de vreme să ia-mă şi du-mă (p. 118); Iar Dalai Lama sfaturi ne spune în zadar (p. 121); Către Cuvânt se-adună lumea toată,/Îndeplinind poruncile profete (p.120); Ay, ay, ay, fată pribeagă/ Urma ta sub talpă doare,/ Doar ispita e întreagă/ Şi chemarea spre vâltoare (p. 122); În ape verzi descoperit-am chipul/ Celui ce ştie, dar nu vrea a spune,/ Am mers pe punţi de-argint peste genune-/ Dar lângă toate, lunecă nisipul... (p. 127); Aşa va fi - precum în versul/ Cu firul de praf mişcând universul/ Doar prin respirare... (p. 131); Pe-o bancă aaşteaptă uitată o carte (p. 104); Refă-mă cuvânt şi scânteie/ Dezbracă-mă, Doamne, de mine! (p. 98); Căci T-ul întors este ţinta şi dorul(p.96); doar porumbeii albi fac cercuri/ palmierii niciodată/ei cad-atât-în nisipul fierbinte(p. 83); Mi-a înfrunzit toiagul lângă masă; Parcă-s păduri ce-alunecă pe valuri (p. 65); Lumea ca lume şi jocul de-a omul (p. 62); Mă-nchin nisipului din Siracuza/Ca vechiul meu prieten Arhimede (p. 59); Toarnă, Khayyam, e cald afară(p.43); Mă-ntorc în calendare, cavaler,/Fără să ştiu de-o să mai ies vreodată (p. 39); Căci tragic e jocul de zaruri/ Nici eu regăsindu-mă-n plânsu-mi, /Oglinda întoarce doar valuri/ Spre Uroboros, eu însumi (p. 31); Dar cel mai greu e să îngropi un cal (p. 30). Minunate, versurile par săpate în piatră, exprimă adevăruri universal valabile, parcă sunt nişte teoreme geometrice, cu străluciri de diamant şi profunzimi nebănuite, ivite din locul acela geometric unde se întâlneşte poezia cu matematica, conferind un plus de afectivitate prin rostirea aleasă, căutată, melodioasă şi erudită.

Articol de Maria VAIDA