Toţi suntem familiarizaţi cu caracterizările greşite făcute de mass-media ultimilor doi Pontifi. Adesea priviţi cu neîncredere, temuţi, înţeleşi greşit şi, uneori, celebraţi şi priviţi cu respect profund, succesorii lui Petru trebuie întotdeauna "să vestească cuvântul... la timp potrivit şi la timp nepotrivit" (2 Tim 4,2). Odată cu chemarea lui Hristos adresată lui Petru: "paşte oile mele", toţi Papii au primit această responsabilitate de a fi învăţători supremi. Această îndatorire nu a fost, însă, luată întotdeauna în serios pe parcursul istoriei. În schimb, Fericitul Ioan Paul al II-lea şi Papa Benedict al XVI-lea, cu siguranţă, au luat-o în serios. Aceşti doi Papi au o legătură specială între ei, atât ca prieteni, cât şi ca învăţători supremi. Înţelegând prietenia lor, proiectele comune şi particularităţile lor de învăţători, putem aprecia mai bine învăţătura lor şi putem avea o imagine mai clară asupra lor, decât ceea ce primim din mass-media.
Ratzinger se considera un preot erudit şi aspira să scrie la un moment dat o magnus opus teologică. Nu intenţiona să devină unul dintre cei mai mari teologi ai secolului XX, dar Domnul a avut şi alte planuri cu viitorul Papă Benedict al XVI-lea - iar Papa Ioan Paul al II-lea avea să aibă o contribuţie majoră la acestea. George Weigel, în cartea sa, "Alegerea lui Dumnezeu", arăta cum filosoful Joseph Pieper l-a introdus pe Ratzinger în gândirea filosofică a Cardinalului Karol Wojtyla (viitorul Papă Ioan Paul al II-lea). În 1974, ei şi-au trimis unul altuia copii ale cărţilor lor pentru comentarii. Papa Paul al VI-lea l-a numit Episcop pe Ratzinger în 1977, iar apoi, la scurt timp, Cardinal. Aceasta i-a permis să poarte discuţii erudite cu Cardinalul Wojtyla în Conclavul Cardinalilor pentru alegerea Papei Ioan Paul I. După scurtul pontificat al Papei Ioan Paul I, restul este deja binecunoscut. Colegiul Cardinalilor a ieşit din tiparele obişnuite şi l-a ales Papă pe un om energic şi de o spiritualitate înaltă, Cardinalul Wojtyla, primul Papă polonez din istorie.
Papa Ioan Paul al II-lea şi-a amintit de prietenul său Ratzinger când a făcut numiri pentru posturile din Curia Romană. Ratzinger, deoarece abia îşi începuse slujirea ca Arhiepiscop de München-Freising, a refuzat numirea sa ca prefect al Congregaţiei pentru Educaţia Catolică, dar a simţit că nu mai poate să facă acest lucru după ce Papa Ioan Paul al II-lea i-a cerut a doua oară să i se alăture ca prefect - de data aceasta al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei (CDC), în 1981. Weigel explică faptul că alegerea lui Ratzinger pentru această funcţie ne dezvăluie gândirea Papei Ioan Paul al II-lea şi perspectiva sa asupra nevoilor Bisericii, preferând să aibă un teolog în această funcţie, nu un administrator.
Chiar dacă Fericitul Ioan Paul al II-lea nu ar fi ajuns niciodată Papă, tot ar fi fost foarte cunoscut chiar şi numai pentru erudiţia lui filosofică. Păstrând înţelepciunea Sfântului Toma, Fericitul Ioan Paul al II-lea a căutat şi alte moduri de expresie în filosofie şi teologie. Este bine cunoscută metoda sa fenomenologică bazată pe experienţă, în "Iubire şi responsabilitate", precum şi audienţele sale de miercurea despre teologia trupului, din care au rezultat învăţături ca acelea din Exortaţia apostolică Familiaris Consortio şi altele. În total, a scris 14 enciclice şi 15 exortaţii apostolice, ca să nu mai menţionăm numeroasele sale scrisori apostolice şi constituţii. Folosindu-se de metoda sa fenomenologică, Fericitul Ioan Paul al II-lea a susţinut demnitatea umană în faţa comunismului, a totalitarismului, a nedreptăţilor economice, a avortului, a contracepţiei, a eutanasiei şi a cercetărilor pe celulele rădăcină embrionare. A clarificat unitatea şi distincţia dintre credinţă şi raţiune într-o eră a relativismului. Atitudinea sa în faţa acestor pericolele a fost, în principal, una pozitivă, chemând la o nouă evanghelizare, care să atingă culturile europene post-creştine, şi la a-L repune pe Hristos în centrul tuturor lucrurilor. De asemenea, Papa Ioan Paul al II-lea a făcut apel la o cultură a vieţii, pentru promovarea şi recunoaşterea demnităţii persoanei umane şi pentru o adevărată libertate creştină, în locul fricii faţă de pericolele care există în lumea modernă.
Potrivit lui Weigel, Ratzinger, ca prefect al CDC, l-a ajutat pe Papa Ioan Paul al II-lea în proiectul său de a ghida punerea în practică a Conciliului Vatican II, în mijlocul exceselor apărute după Conciliu. Ratzinger a clarificat înţelegerea adevăratei libertăţi în opoziţie cu teologia eliberării, învăţătura Bisericii despre contracepţie, rolul lui Hristos ca Mântuitor în mijlocul pluralismului religios, dar şi a oferit principii şi îndrumări privind rolul teologilor în Biserică. A slujit în numeroase Congregaţii ale Curiei Romane şi a oferit consultaţii teologice Papei Ioan Paul al II-lea în scrierea enciclicelor, între care şi Veritatis Splendor. Ratzinger a publicat numeroase scrieri teologice pe când era prefect al CDC, dar întotdeauna a dorit să se retragă şi să se dedice în totalitate studiului teologic (sperând încă să scrie acea magnus opus). Weigel scrie: "Ratzinger a încercat să se retragă în 1991, 1996 şi 2001. De fiecare dată, Papa Ioan Paul al II-lea l-a rugat să mai rămână, şi el s-a conformat. Omul pe care, în 8 aprilie 2005, mulţimile l-au proclamat Ioan Paul cel Mare nu şi-a putut imagina faptul de a fi Papă fără Joseph Ratzinger ca principalul său sfătuitor doctrinal".
Stimat între Cardinali, Ratzinger a fost ales Decan al Colegiului Cardinalilor în 2002. Când Papa Ioan Paul al II-lea a murit, Cardinalul Ratzinger, datorită rolului său ca Decan, a fost responsabil pentru organizarea înmormântării şi a succesiunii Sfântului Părinte şi tot el a trebuit să ţină predica la înmormântare, în care a amintit o temă mereu prezentă în viaţa Papei Ioan Paul al II-lea: "Vino şi urmează-mi!". Împotriva dorinţei sale, Ratzinger a fost propus candidat şi a fost ales în prima zi de vot. Ratzinger aminteşte ce i-a scris un Cardinal: "Dacă Domnul îţi spune acum: Urmează-mi!, nu uita ce ai predicat. Nu refuza! Fii ascultător, aşa cum ai vorbit despre marele nostru Papă care s-a întors în casa Tatălui".
Luând numele de Benedict, noul Papă a căutat să fie un discipol modern al Sfântului Benedict, călăuzind Europa din întunericul timpurilor noastre la o reînnoire. Potrivit lui Weigel, Ratzinger, un alt Papă care nu este italian, nu doreşte să fie un substitut al Papei şi nici Ioan Paul al III-lea. Interesul său nu este de a deveni o figură carismatică asemenea predecesorului său, ci de a conduce cu sinceritate. Şi după cum s-a văzut la Zilele Mondiale ale Tineretului din Köln, Sydney sau Madrid, tinerii l-au înconjurat ca pe noul lor părinte spiritual. Papa Benedict al XVI-lea s-a apropiat cu mărinimie de diferitele grupuri din Biserică şi de cele de diferite credinţe şi religii, asumându-şi rolul de părinte universal.
În pontificatul său, Papa Benedict al XVI-lea s-a concentrat pe teme ca libertatea adevărului în opoziţie cu dictatura relativismului, unitatea dintre credinţă şi raţiune, doctrina socială catolică, Scriptura, rădăcinile creştine ale Europei, reînnoirea liturgică, atât deschisă spre un simţ al transcendentului, cât şi conformă cu reformele Conciliului Vatican II. În scrieri şi predici, teologia sa augustiniană şi erudiţia sa personală sunt evidente. Dar, adevărata erudiţie este cea care atinge miezul unei probleme. De aceea, în enciclice şi în mare parte din învăţăturile sale, Papa Benedict al XVI-lea se axează pe elemente de bază, pentru a-i catehiza pe cei din Biserică şi a-i provoca pe cei dinafara ei.
Papa Benedict se întoarce adesea la învăţăturile Fericitului Ioan Paul al II-lea. În Caritas in Veritate, el a dezvoltat teologia darului a Papei Ioan Paul al II-lea în contextul doctrinei sociale a Bisericii, ancorând metafizic doctrina socială în adevăr, ca în Veritatis Splendor, şi subliniind unitatea dintre credinţă şi raţiune, ca în Fides et Ratio. Teologia Papei Benedict al XVI-lea este, în esenţă, hristocentrică şi biblică - o complementaritate anterioară prieteniei sale cu Papa Ioan Paul al II-lea şi care a servit drept bază comună pentru colaborarea dintre ei. În cartea sa, "Isus din Nazaret", Papa Benedict al XVI-lea ne arată, prin reflecţiile sale asupra textelor biblice, că Isus, adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, este El însuşi mesajul mântuirii. În această carte, Sfântul Părinte oferă un exemplu de folosire a erudiţiei critice moderne în slujba credinţei şi nu în competiţie cu aceasta, aşa cum se întâmplă de multe ori.
Actualul Papă a fost adesea înţeles greşit de către mass-media în diferitele crize din pontificatul său - ca de exemplu neînţelegerea în ceea ce priveşte islamul, în urma discursului său de la Regensburg, ori scandalurile sexuale care au zguduit multe părţi ale Bisericii. În ciuda temelor de bază din învăţătura Papei Benedict al XVI-lea, mulţi îl consideră un intelectual rupt de realitate. De asemenea, mass-media, de multe ori, aşteaptă unele atitudini sau gesturi ale Papei care îi sunt cu totul străine.
Pontificatele Fericitului Ioan Paul al II-lea şi Papei Benedict al XVI-lea fac parte dintr-o eră nouă - o eră în care conştientizarea de către Sfântul Părinte a rolului său de învăţător suprem este mai intensă ca oricând, din cauza crizei contemporane privind adevărul şi moralitatea. Ministerul Sfântului Părinte este orientat spre provocări, în moduri creative şi proactive.
Fericitul Ioan Paul al II-lea a fost o figură carismatică şi un mare inovator. Papa Benedict al XVI-lea este o figură paternă, un erudit care îşi foloseşte înţelepciunea în slujba catehezei fundamentale. Fericitul Ioan Paul al II-lea a fost optimist în ceea ce priveşte lumea modernă, luptând, în acelaşi timp, împotriva relelor ei; Papa Benedict al XVI-lea este în lume, dar nu al lumii, recunoscând, de multe ori, limitările acesteia. El lansează o chemare constantă - dar, adesea, tăcută - la autenticitate, chiar cu riscul pierderii popularităţii sau succesului.
Fericitul Ioan Paul al II-lea şi Papa Benedict al XVI-lea sunt doi Papi care au pontificatele într-o perioadă crucială a vieţii Bisericii. Ambii renumiţi învăţători, au pontificate complementare şi, în acelaşi timp, distincte în carismele şi darurile lor pentru Biserică, atât în învăţătura, cât şi în călăuzirea lor pastorală. Conduşi de Providenţă unul către celălalt şi în acelaşi Scaun de învăţător, ambii Pontifi au confruntat întunericul lumii cu Lumina, într-un mod proactiv, creativ şi în credinţă, atât prin cuvânt, cât şi prin fapte.
autor: Michael J. Ruszala
traducere: Manuela Oltean
sursa: Lay Witness Magazine, sept./oct. 2011
LUMEA CATHOLICA, 02/2012
