Supliment: Tatăl nostru, care eşti în ceruri...

Obişnuinţa face, cu siguranţă, ca, de cele mai multe ori când rostim rugăciunea Tatăl nostru, să trecem în grabă tocmai peste înţelesul profund al primului cuvânt – “Tată”. Suntem foarte atenţi să pronunţăm cât mai conştienţi cererile speciale către Milostivul Părinte, dar lăsăm de-o parte atributul patern al lui Dumnezeu.

Tocmai pentru a corecta această tendinţă, Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea pune în lumină o afirmaţie a preotului catolic şi romancier german Reinhold Schneider, care are darul de a explicita întreaga încărcătură teologică a primului cuvânt din Rugăciunea Domnească: “Tatăl nostru începe cu o mare consolare: ni se permite să spunem «Tată». În acest singur cuvânt este conţinută întreaga istorie a mântuirii. Avem voie să spunem «Tată», fiindcă Fiul a fost fratele nostru şi ni L-a dezvăluit pe Tatăl; pentru că, prin fapta lui Hristos, am redevenit copiii lui Dumnezeu” [Isus din Nazaret, Editura Rao, Bucureşti, 2010, p. 127]. Aşadar, acest prim cuvânt “Tată” recapitulează întreaga istorie a mântuirii. Învăţând de la Hristos cum să ne adresăm lui Dumnezeu, recunoaştem implicit şi darul mântuirii prin intermediul căruia am ajuns şi noi la demnitatea de fii ai lui Dumnezeu. Se cuvine, prin urmare, să zăbovim mai mult cu gândul inimii noastre asupra cuvântului-noţiune “Tată”, pentru a nu trece nepăsători pe lângă această şansă pe care o avem de a ne adresa astfel lui Dumnezeu. Trebuie spus, de asemenea, că şansa naşte, pe de o parte, bucurie, iar pe de alta, o mare responsabilitate: aceea de a rămâne mereu în această demnitate de fii, pentru că putem deveni şi fii rătăciţi.

Pentru omul zilelor noastre, persoana tatălui nu are în mod automat o conotaţie de consolare, ba, dimpotrivă, din cauza nevredniciei taţilor, această conotaţie poate fi una negativă şi chiar tragică. În rugăciunea Tatăl nostru ni se propune însă să învăţăm ce înseamnă “Tatăl” din perspectiva lui Hristos. În cuvintele lui Isus, Tatăl este izvorul unic al tot binelui (Mt 5,44-45). Fiinţa Tatălui este iubire (In 13,1) şi, pentru că Isus împlineşte întru totul această iubire, El este cu totul “Fiul”, invitându-ne şi pe noi să devenim fii plecând de la acest criteriu. “Cine Mă vede, Îl vede pe Tatăl”, îi spune Isus lui Filip în încăperea Cinei celei de taină. Numai prin El Îl putem cunoaşte pe Tatăl. Iată de ce rugăciunea “Tatăl nostru nu proiectează o imagine omenească pe cer, ci ne arată din perspectiva cerului – a lui Isus – cum trebuie şi putem să fim noi, oamenii” [Ibid., p. 129].

Odată subliniată importanţa teologică a cuvântului “Tată”, Sfântul Părinte trece la o întrebare ce poate părea pentru mulţi surprinzătoare: nu este Dumnezeu, oare, şi mamă? Şi sunt mai multe locuri în Sfânta Scriptură în care iubirea lui Dumnezeu este comparată cu iubirea unei mame: “Precum e cineva mângâiat de maica lui, aşa veţi fi voi mângâiaţi de Mine” (Is 66,13). Misterul iubirii materne a lui Dumnezeu este foarte bine ilustrat în cuvântul ebraic rahamim, care, la bază, are sensul de pântece matern şi din care derivă, de fapt, noţiunea milostivirii lui Dumnezeu. Răspunzând acestei întrebări, Papa Benedict observă, pe bună dreptate, că, “dacă în limbajul plăsmuit [...] iubirea de mamă ni se dezvăluie ca înscrisă în imaginea lui Dumnezeu, este la fel de adevărat că Dumnezeu nu este niciodată calificat sau invocat ca mamă, nici în Vechiul, nici în Noul Testament. «Mama» este în Biblie doar o imagine, dar nu un titlu al lui Dumnezeu” [Ibid., p. 131].

Al doilea cuvânt al Rugăciunii Domneşti, “nostru”, are valenţe spirituale demne de luat în seamă de către fiecare credincios care se roagă lui Dumnezeu. În afară de Isus, care singur are dreptul să spună “Tatăl Meu”, fiind de o fiinţă cu Tatăl, noi toţi ceilalţi, însă, trebuie să spunem “Tatăl nostru”. Prin aceasta realizăm, de fapt, ieşirea din închisoarea propriului eu, pentru a trăi în comuniune cu ceilalţi fii ai lui Dumnezeu. Acest “nostru” cere de la noi să depăşim ceea ce este strict personal, să depăşim ceea ce ne desparte pentru a ajunge la acceptarea celuilalt şi la comuniunea cu el. Sfântul Părinte concluzionează aprofundarea acestui cuvânt astfel: “Spunând rugăciunea Tatăl nostru, ne rugăm cu toată inima, individual, dar ne rugăm totodată şi în comunitate, cu întreaga familie a lui Dumnezeu, cu cei vii şi cu cei morţi, cu oamenii de toate categoriile sociale, de toate culorile, de toate rasele. Ne transformă, dincolo de toate hotarele, într-o mare familie” [Ibid., p. 132].

Domnul nostru Isus Hristos îşi îndeamnă ucenicii – şi ne îndeamnă şi pe noi, astăzi – spunând: “Şi tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri” (Mt 23,9). Prin această localizare a lui Dumnezeu “în ceruri”, ce apare şi în Tatăl nostru, nu afirmăm nicidecum că Dumnezeu-Tatăl s-ar afla în cine ştie ce constelaţie îndepărtată, ci “că noi, care avem diferiţi taţi pământeşti, venim totuşi de la un singur Tată, care este măsura şi sursa tuturor paternităţilor” [Ibid., p. 132].

(Pr. Daniel AVRAM)