Sf. Tereza de Avila
Mi-a fost dat, providenţial, ca în ultima perioadă de timp să descopăr două importante lucrări ale unui preot francez, Jacques Philippe, un fin teolog, înzestrat şi cu un foarte necesar simţ al realităţii.
Cred că este foarte important pentru un teolog să se adreseze creştinilor timpului său luând foarte serios în considerare coordonatele spirituale, culturale, sociale şi economice ale prezentului. Prima dintre aceste lucrări, "La şcoala Spiritului Sfânt", apărută la Editura Viaţa Creştină, mi-a oferit ocazia de a aprofunda însemnătatea inspiraţiilor Spiritului Sfânt şi de a înţelege, o dată în plus, importanţa împlinirii voinţei lui Dumnezeu în toate aspectele unei vieţi spirituale autentice. Important nu este ceea ce eu cred că trebuie să schimb sau să împlinesc în viaţa mea spirituală, ci ceea ce Dumnezeu - desăvârşit în cunoaştere şi înţelepciune - vrea, iar această dorinţă a Sa mi-o transmite sub forma inspiraţiilor pe care sunt capabil să le primesc în măsura în care, cu smerenie, mă abandonez în întregime în braţele Sale părinteşti. Cea de-a doua lucrare, intitulată "Timp pentru Dumnezeu", este un foarte preţios ajutor pentru toţi cei care se află în căutarea unei autentice vieţi de rugăciune. Este o carte care se adresează nu doar celor ce se află la începutul drumului în viaţa de rugăciune, ci şi celor mai avansaţi, pentru că mereu este nevoie de o revenire la principiile fundamentale. Asupra acestor principii fundamentale îşi concentrează atenţia părintele Jacques Philippe şi cred foarte folositoare o succintă prezentare a lor în paginile revistei noastre.
1. Rugăciunea creştină nu este "yoga creştină"
Rugăciunea, adică această aşezare înaintea lui Dumnezeu, în singurătate şi linişte, cu intenţia de a intra în comuniune de iubire cu El, nu este rezultatul unei tehnici, ci este un dar gratuit din partea lui Dumnezeu. Sfânta Ioana de Chantal spunea foarte frumos că "cea mai bună metodă de rugăciune este să nu ai niciuna, căci rugăciunea nu se dobândeşte prin meşteşug, ci prin har". Mentalitatea omului modern are această tendinţă de a reduce totul la tehnici. Există, de fapt, o continuă ispită pentru om de a face din viaţa spirituală ceva care poate fi manipulat după bunul său plac. Se ajunge astfel la ideea că se poate înainta în rugăciune prin intermediul unor tehnici de respiraţie şi concentrare mentală, prin poziţionarea corpului într-un anumit fel şi repetarea anumitor formule, adică prin mijlocirea unei aşa-zise "yoga creştină". Această perspectivă "este complet eronată, deoarece (în yoga - n.n.) ne ataşăm de metode în respectarea cărora efortul omului este hotărâtor, în timp ce în creştinism totul este har, totul este dar gratuit al lui Dumnezeu" [op.cit., Ed. Pauline, Bucureşti 2011, p. 6].
Dacă viaţa de rugăciune nu este o tehnică ce poate fi dobândită, ci un har ce trebuie primit, lucrul cel mai important pe care trebuie să-l împlinim este înţelegerea condiţiilor ce favorizează primirea acestui dar de la Dumnezeu. Aceste condiţii constau în anumite atitudini interioare şi dispoziţii ale sufletului. Prima dispoziţie este credinţa şi încrederea în Dumnezeu, adică această capacitate a celui ce crede de a se conduce, nu după impresii, prejudecăţi sau idei primite din exterior, ci exclusiv după cuvântul lui Dumnezeu, care nu poate înşela. Atunci când ne rugăm, trebuie să avem ca fundament această credinţă în Dumnezeu şi să înţelegem că El este alături de noi cu mult înainte ca noi să ne aşezăm în prezenţa Sa, pentru că El este Cel ce ne invită să-L căutăm. Cea de-a doua dispoziţie a sufletului este fidelitatea şi perseverenţa. "Ceea ce contează mai înainte de toate nu este ca rugăciunea să fie frumoasă şi reuşită, bogată în gânduri şi sentimente profunde, ci să fie perseverentă şi fidelă" [Ibid., p. 13]. În ceea ce priveşte viaţa de rugăciune, prima bătălie de câştigat este cea a fidelităţii cu orice preţ, conform unui program pe care ni l-am stabilit. Nu este o luptă uşoară, pentru că duhul cel rău face tot posibilul să ne distragă din fidelitatea faţă de rugăciune, fiindcă el cunoaşte miza. Cel care este fidel în rugăciune se păzeşte de ispită, aşa încât duhul cel rău face totul să ne îndepărteze de această fidelitate. A treia dispoziţie sufletească necesară este umilinţa şi sărăcia inimii. Sfânta Tereza de Avila spunea că "întregul edificiu al rugăciunii are ca temelie umilinţa", pentru că rugăciunea nu se construieşte pe capacităţile noastre umane, ci pe acţiunea harului divin, căci "Dumnezeu le stă împotrivă celor mândri, dar celor smeriţi le dă har" (1 Pt 5,5). Umilinţa este capacitatea de a accepta cu seninătate propria sărăcie radicală, toată încrederea îndreptându-se spre Dumnezeu. Cel umil îşi acceptă cu bucurie nimicnicia, căci Dumnezeu este totul pentru el. Cel care se roagă trăieşte inevitabil experienţa sărăciei, a despuierii, a golirii de sine. Înaintarea în viaţa de rugăciune implică în mod obligatoriu umilinţa.
2. Cum să folosim timpul pentru rugăciune
Dacă m-am hotărât să-mi dedic, în fiecare zi, o jumătate de oră sau o oră pentru rugăciune, cum trebuie să procedez? Ce trebuie să fac pentru a folosi bine acest timp al rugăciunii? Iată câteva preocupări pe care, cu siguranţă, mulţi dintre cei care se roagă le au, mai ales cei care nu sunt foarte avansaţi pe calea vieţii de rugăciune. Trebuie spus, încă de la început, că nu se poate răspunde uşor la aceste întrebări, pentru că sufletele sunt foarte diferite. Relaţia fiecărui suflet cu Dumnezeu este unică, prin urmare şi rugăciunea sa. În definitiv, fiecărui credincios îi revine sarcina de a descoperi, sub călăuzirea Spiritului Sfânt, care sunt căile pe care Dumnezeu doreşte să-l conducă.
Chiar dacă nu se pot prescrie reţete de tipul: "În timpul rugăciunii faceţi cutare ori cutare lucru, rugaţi-vă aşa şi aşa", se pot totuşi enunţa câteva principii călăuzitoare ale sufletului în ceea ce priveşte activitatea sa în timpul rugăciunii. Primul dintre ele este simplu, dar foarte important: "Ceea ce contează în rugăciune nu este atât ceea ce facem noi, ci ceea ce înfăptuieşte Dumnezeu în noi în timpul acesta" [Ibid., p. 45]. Dacă rugăciunea noastră constă doar în a rămâne înaintea lui Dumnezeu, fără a face nimic, fără a ne gândi la nimic anume, într-o atitudine profundă a disponibilităţii inimii, de abandon încrezător, ei bine, nu avem nimic mai bun de făcut decât atât. Să-L lăsăm pe Dumnezeu să lucreze în taina fiinţei noastre, iată ce contează cel mai mult, în cele din urmă. Cel de-al doilea principiu este primatul iubirii faţă de toate celelalte lucruri. Principala noastră sarcină în rugăciune este de a iubi. Însă, în relaţia cu Dumnezeu, a iubi înseamnă mai presus de orice a te lăsa iubit. Trebuie spus aici că a-I îngădui lui Dumnezeu bucuria de a ne iubi este un lucru dificil, deoarece presupune o credinţă puternică în iubirea lui Dumnezeu pentru noi. În acest demers, se cuvine a ne lăsa conduşi de cuvântul evanghelistului Ioan: "Întru aceasta este iubirea: nu pentru că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit pe noi" (1 In 4,10). Al treilea principiu fundamental care susţine viaţa de rugăciune a creştinului este conştientizarea faptului că noi Îl întâlnim pe Dumnezeu în umanitatea lui Isus. Dacă ne rugăm, este pentru a intra în comuniune cu Dumnezeu. Pentru aceasta, avem un singur mijlocitor, Isus Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Umanitatea lui Isus, adică umanitatea Fiului, este pentru noi mijlocirea, punctul de reper în drumul nostru, prin care ni s-a dat posibilitatea de a-L întâlni pe Dumnezeu şi de a ne uni cu El. Umanitatea lui Isus este acest sacrament primordial prin care Dumnezeu se face accesibil oamenilor. Sfântul Pavel spune foarte frumos că "întru El (Isus) locuieşte trupeşte toată deplinătatea dumnezeirii" (Col 4,9). Trebuie spus că există numeroase căi de a intra în legătură cu umanitatea lui Isus: contemplarea faptelor şi gesturilor Sale, meditarea lucrărilor şi cuvintelor Sale, a fiecărei întâmplări din viaţa Sa etc. Toate acestea ne vor ajuta în rugăciunea noastră, cu condiţia să nu fie o simplă curiozitate intelectuală, ci o căutare plină de iubire. Al patrulea principiu teologic important pentru înaintarea în viaţa de rugăciune este locuirea lui Dumnezeu în inima noastră. Referitor la acest principiu, trebuie spus, dintru început, că prezenţa lui Dumnezeu în noi nu este rezultatul experienţei, ci al credinţei: independent de ceea ce noi putem sau nu simţi, ştim, cu certitudine, prin credinţă, că Dumnezeu locuieşte în profunzimea inimii noastre. "Când nu ştim să ne rugăm, cel mai simplu este să facem astfel: să ne reculegem, să facem linişte şi să intrăm în inima noastră, să coborâm în noi înşine şi să întâlnim în credinţă prezenţa lui Isus, care locuieşte în noi, pentru a rămâne în tăcere alături de El" [Ibid., p. 59]. Acest spaţiu interior de comuniune cu Dumnezeu există în fiecare dintre noi, el este un dar, însă destul de puţine persoane au ajuns să între în el. Or, cu adevărat este fericit acela care face această descoperire a împărăţiei lui Dumnezeu în el însuşi!
3. Condiţiile materiale ale rugăciunii
În principiu, ne putem ruga oricând, oriunde şi printr-o multitudine de atitudini fizice. Totuşi, nu suntem spirite desăvârşite, ci fiinţe cu trup, condiţionate de acesta, de spaţiu şi de timp. A ţine seama de aceste împrejurări concrete şi a le folosi în favoarea spiritului face parte din înţelepciunea biblică. Consider că merită amintite câteva dintre aceste împrejurări concrete, cărora, în schimb, nu trebuie să le acordăm o importanţă excesivă, pentru a nu face din rugăciune o tehnică.
Timpul rugăciunii
"Viaţa omului este alcătuită din ritmuri: ritmul inimii, al respiraţiei, al zilei şi al nopţii, al odihnei, al timpului de peste săptămână etc. Rugăciunea trebuie să intre în aceste ritmuri, astfel încât să devină obişnuinţă, la fel de vitală ca obişnuinţele care ne alcătuiesc existenţa" [Ibid., p. 78]. Aşadar, timpul pentru rugăciune nu trebuie să constituie o excepţie, o clipă strecurată cu mare greutate printre celelalte preocupări, ci trebuie să facă parte din ritmul firesc al vieţii. Acestea fiind spuse, în plan concret, se cuvine să încercăm să dedicăm rugăciunii momentele cele mai favorabile: acelea în care spiritul este relativ odihnit, necopleşit încă de preocupările curente.
Durata rugăciunii
A acorda rugăciunii cinci minute nu înseamnă a acorda timp lui Dumnezeu. "Un sfert de oră este minimul admis. Cine are posibilitatea nu trebuie să ezite să acorde rugăciunii o oră în fiecare zi, chiar mai mult. (...) Este preferabilă o durată mai scurtă (douăzeci de minute sau jumătate de oră), dar pe care să o respectăm cu fidelitate, zilnic, decât o durată de două ore, respectată din când în când" [Ibid., p. 79].
Locurile rugăciunii
Dumnezeu este prezent peste tot şi ne putem ruga oriunde: în camera noastră, înaintea Sfântului Sacrament, în tren şi chiar la coadă la supermarket. Cu siguranţă, trebuie să căutăm pentru rugăciune un loc ce favorizează liniştea şi reculegerea: o capelă sau o biserică. Dacă ne rugăm acasă, este bine să ne facem un colţ de rugăciune potrivit, cu icoane, o lumânare şi orice altceva care ne-ar mai putea fi de ajutor.
Găsesc foarte potrivit, ca încheiere, acest inspirat cuvânt al părintelui Jacques Philippe, ce se vrea a fi o invitaţie pentru toţi creştinii, dar mai ales pentru cei tineri: "Dacă i-ar cunoaşte mai bine pe maeştrii spirituali creştini, mult mai puţini tineri ar simţi dorinţa de a pleca în căutarea unor guru indieni pentru a-şi astâmpăra setea de spiritualitate" [Ibid., p. 94].
Pr. Daniel AVRAM
