ional. Se pot nota trei perioade distincte în cei 16 ani de existență a EURO:
1. 1999-2007 perioada de la lansare până la declanșarea crizei economico-financiare mondiale, caracterizată prin creșterea investițiilor productive (cu un ritm mediu anual de 3%) și prin acumularea de datorie în sectorul privat. Acest fenomen a fost determinat de divergența ratelor de inflație, țările din Europa de Sud (cu un nivel mai ridicat de inflație), confruntându-se cu un nivel foarte redus al costului real de finanțare. Ponderea datoriei private în produsul intern brut a crescut în acest interval cu 39,7 puncte procentuale în Italia (la 114,4%), cu 53,9 puncte procentuale în Grecia (la 106,3%), cu 58,6 puncte procentuale în Portugalia (202,9%) și cu 103,5 puncte procentuale în Spania (la 200,2%).
2. 2008-2013 perioada ajustării macrofinanciare intense în contextul incidenței celor două valuri ale Mării Recesiuni, cu impact nefavorabil pentru investițiile productive (în 2013 acestea se situau cu 15% sub nivelul maxim istoric din 2007) și, implicit, pentru piața forței de muncă. Sectorul privat a început ajustarea încă din 2008, pe fondul înghețării finanțării și a creșterii semnificative a costurilor de finanțare. Sectorul public a inițiat procesul de ajustare în 2010, nivelul ridicat al costurilor de finanțare determinând piețele financiare să speculeze scenariul intrării în incapacitate de plată în mai multe state membre ale Zonei Euro. De altfel, Grecia, Irlanda și Portugalia nu s-au mai putut finanța din piață și au apelat la instituțiile financiare internaționale. În acest interval de timp ponderea datoriei publice în produsul intern brut a crescut cu peste 25 puncte procentuale, la 95,2%. În această perioadă au fost implementate măsuri menite să contribuie la întărirea mecanismului monetar european, expus frecvent riscului de destrămare.
3. Perioada de după 2013, care poate fi considerată perioadă postcriză, în care Zona Euro continuă să se confrunte cu o serie de provocări de ordin macroeconomic, financiar, social, politic și nu în ultimul rând, instituțional: pericolul instaurării deflației; continuarea procesului de consolidare instituțională și promovarea spiritului convergenței economice reale (convergența comportamentului investițional și a celui de consum); implementarea până la final a proiectului Uniunii Bancare și promovarea proiectului Uniunii Politice; relansarea investițiilor productive și măsuri pentru atenuarea șomajului în rândul tinerilor și a șomajului pe termen lung.
Concluzionând, după 16 ani Zona Euro este mult mai îndatorată (public și privat), dar cu un nivel similar al investițiilor productive. Se poate spune că Marea Recesiune a contribuit decisiv la procesul de maturizare a euro, prin întărirea mecanismului de guvernanță economică. Cu toate acestea, Zona Euro va continua să resimtă, pe termen mediu, consecințele comportamentului economic disproporționat de dinainte de 2007, dar și a acțiunilor reactive din perioada crizei economice. Nu în ultimul rând, menționăm faptul că evoluțiile din Uniunea Monetară de la lansare până în prezent constituie lecții macrofinanciare relevante pentru procesul de integrare a României în structura Zonei Euro.
Andrei RĂDULESCU
BT Research Team
