Şi-mi spun: a început! Da, în fine, după ani de păcăleli, după eşecuri şi dosare clasate, a început vremea dreptăţii!
Fiecare dintre aceste arestări mi se pare un semnal că lupta anticorupţie are, în sfârşit, o victorie, nu mai suntem de râsul lumii întregi având, oficial, corupţie, dar lipsindu-ne, tot oficial, corupţii. Mă uit cu atenţie la reacţiile lumii politice, la reacţiile comentatorilor şi păreriştilor şi, de fiecare dată, văd că există cineva care-i ia apărarea celui reţinut. E primul semn că semnalul a fost greşit. Că nu a început. Apoi se întâmplă adesea ca judecătorii să nu dea mandat de arestare preventivă. Şi semnul e şi mai clar.
Dacă se dă mandatul acela, iar tresar, iar îmi spun că se poate, că, în fine, cineva va fi condamnat. Şi trec cele 29 de zile, iar prezumtivul corupt devine prezumtiv nevinovat şi pleacă acasă. Unde nu-l mai deranjează nimeni. îşi tocmeşte oştiri de avocaţi, mai umblă, dacă e cazul, şi pe la buzunarul unor judecători şi, până la urmă, mai jumulit de nişte zeci de mii de euro, scapă. Nu vreau să înşirui exemple, ele sunt multe. Atât de multe, încât nu vom găsi contra-exemple. Cazul Gabriel Bivolaru, cel condus la parchet de toată crema PSD-ului, e prea îndepărtat, e din altă epocă, nu-l putem trece la exemple recente. Şi, în plus, atunci nici nu exista DNA!
Un prieten din SUA mi-a povestit ceva care are legătură cu ideea pe care vreau să v-o prezint. E vorba despre procesele pe care le-a avut pentru depăşirea vitezei, procese câştigate mai totdeauna de avocata firmei la care lucrează el, specializată tocmai pe contestarea amenzilor. O dată, un poliţist a completat actul constatator greşit la o rubrică. Avocata a triumfat, punând la îndoială capacitatea poliţistului de a vedea corect lucrurile.
Altă dată a descoperit că poliţistul îşi depăşise jurisdicţia cu vreo doi kilometri şi deci l-a amendat în afara zonei lui de competenţă. Şi tot aşa. Astfel încât poliţia nici nu se mai prezenta la procese de acest gen, dacă mergeai la tribunal pentru contestaţie, câştigai fără probleme. Să fim bine înţeleşi: prietenul meu încălcase de fiecare dată limita de viteză, şi încă sănătos, adică era vinovat sută la sută. Dar a fost salvat de nişte mici vicii de procedură. Dar în acest caz, spun eu, dacă nu s-a soldat cu accidente, această vină este pardonabilă, nu se face gaură în cer dacă nu plăteşti o amendă. Vorbesc, aici, şi în calitate de şofer!
Cam asta se întâmplă şi cu corupţii noştri. Ei au furat, au jefuit, au devalizat, dar lipseşte o ştampilă din dosar. Sau o hârtie, sau un certificat. Sau e scris procesul-verbal cu greşeli de ortografie (asta e inventată de mine!). Poliţistul care a întocmit actele a omis ceva, a uitat ceva sau a pierdut ceva din dosar. Dosarul nu mai e complet, deci coruptul nu e corupt. Aşa cum povestea Cătălin Voicu, “să înţelegeţi dumneavoastră”, dacă dosarul e făcut prost (cu intenţie sau nu), gata, ai şanse mari să scapi! Dacă ai şanse mari, chiar scapi. Greşeala de procedură e mai legată la ochi decât Justiţia. Iar dacă, totuşi, greşelile de procedură nu au apărut, atunci, desigur, starea sănătăţii poate fi un motiv de scăpare. Aţi văzut, toţi corupţii noştri au starea de sănătate foarte şubredă. Bine că au fost opriţi de DNA, altfel mureau furând!
De acum mi-a cam trecut entuziasmul, la ultimele arestări mă uit un pic mai sceptic. Asta pentru că, de fapt, în România de acum, corupţia este o faptă cu autori necunoscuţi, fraţi cu prezumţia de nevinovăţie. Iar Dreptatea se poate face numai şi numai printr-o greşeală de procedură!
