Arta şi arhiva goală

Arta şi arhiva goală
Am urmărit cu interes prima ediţie regională a Galei “10 pentru România”.

M-a marcat în special discursul laureatului secţiunii pictură, artistul Mircea Cantor: “M-am gândit să atrag atenţia României asupra felului în care se scrie, se vorbeşte, se difuzează arta, cultura la modul general. Întotdeauna când sunt în străinătate, lumea mă întreabă: “- Ce s-a scris la tine în ţară? - Păi, nu se ştie, apar unele articole! - Da` bine, da` nu te ştie nimeni? - Uitaţi, aceasta este presa!

În afară de asta, am vrut să atrag atenţia Clujului că aici este o scenă extraordinară, cu nişte artişti pe care, dacă v-aş spune numele lor, nu cred că i-aţi recunoaşte, n-aţi auzit de ei şi ar fi bine să o faceţi, pentru că, dacă peste 20, 30, 50 de ani cineva se va uita ce s-a întâmplat în artă, arhivele vor fi goale.”
Situaţia este, într-adevăr, dramatică. Astăzi, arta nu mai prezintă interes. În călătorii-maraton vizităm conştiincios muzeele faimoase, căci nu te poţi întoarce de la Paris dacă n-ai văzut Luvrul sau de la Barcelona fără câteva sute de poze cu lucrările lui Gaudi. Când e vorba însă de mai mult decât atât, arta nu ne mai preocupă. Şi nu este vorba doar despre un simptom al crizei. Situaţia era asemănătoare şi în plin boom financiar.

Explicaţiile sunt multiple, se completează şi acţionează combinat. Pe de-o parte, suntem intoxicaţi de pseudo-artă şi non-valori, de reviste de decoraţiuni interioare de proastă calitate, care promovează kitsch-ul scump sub etichetă de artă, de tablouri de serie vândute în magazine de mall, de designeri care preferă tapetul cu imprimeuri la preţuri exorbitante, în dauna picturii. Iar arta nu este promovată. Revistele de profil sunt cvasi-inexistente. În restul publicaţiilor, se scrie rar şi sec, neprofesionist (Unde sunt sclipitoarele cronici de artă ale unor Andrei Pleşu, Dan Hăulică, Coriolan Babeţi, Magda Cârneci?). Arta nu are brand, nu este în trend. Îmbogăţiţii peste noapte - vânători de statut social - nu cumpără artă, pentru că, în ochii lor, e demodată, desuetă. Arta nu e high-tech, nici haute couture. O pictură nu face cât o plasmă, nici o sculptură cât un Louis Vuitton.

Pe de altă parte, nu avem educaţia, cultura, deschiderea de a ne lăsa captivaţi de artă. Mi s-a întâmplat frecvent să aud în expoziţii comentarii de tipul: “Ce reprezintă asta? Aşa ceva puteam să fac şi eu. Aruncam nişte vopsea şi gata”. Sau chiar “Florile astea din tablou sunt frumoase, dar nu au vază. Unde stau? Nu, nu îmi place. E nerealist”. O lucrare nu trebuie să reprezinte neapărat o formă cunoscută. Ea trebuie să transmită, să declanşeze emoţie, să-ţi taie respiraţia.
Pentru cei care merg pe judecăţi globale, superficiale, punând lucrurile în ecuaţia bogat rău versus sărac bun, arta este semn al opulenţei. Cei care gândesc astfel o repudiază ca pe orice însemn al bogăţiei. În ochii lor, arta e ceva ostentativ.

Alţii o resping din teamă. Trebuie să ai personalitate şi curaj pentru a fi “consumator” de artă. Pentru că, atunci când alegi o lucrare, alegerea te dezvăluie public şi ce te faci dacă, Doamne fereşte!, se va considera că nu te pricepi, că nu ai gust, că nu eşti rafinat.

Oricare ar fi explicaţia, indiferenţa faţă de artă ne afectează mult mai mult pe noi, ceilalţi, decât pe creatorii ei. Pentru că arta este un spaţiu vital, edificator, cu funcţie cathartică. Ne zideşte, ne vindecă, ne îmbogăţeşte, ne umple, ne întăreşte, ne face mai buni, ne apropie de Dumnezeu. Iar dacă brandul e necesar pentru ca ea să devină parte din viaţa noastră, atunci să facem asta, să o branduim, să o promovăm, să devină un must have. Să ne facem un ţel din a descoperi, a cunoaşte, a iubi artiştii autentici şi arta lor. Şi dacă oraşul e împânzit de afişe cu “Iubesc Cluj-Napoca”, iar “I love Cluj” face ravagii pe Facebook, propun şi eu un slogan, sperând în emulaţia pe care o poate degaja: “Iubesc arta!”

Ioana Romana LAURENŢIU

Ioana Romana Laurenţiu este partener la casa de avocatură Laurenţiu, Laurenţiu şi Asociaţii

Etichete
Comenteaza