Obişnuiţi să picăm de fazan, cu maximă bună-credinţă şi o naivitate demnă de o cauză mai bună, înghiţim găluşcă după găluşcă, cu iluzia că 1 aprilie nimereşte doar o dată pe an. D-na Roberta Anastase, flancată de deputaţi PDL şi PNL, i-a promis alaltăieri d-lui Doru Mărieş, aflat în greva foamei de 80 de zile, că va urgenta adoptarea Legii Lustraţiei în Camera Deputaţilor, la 4 ani după ce a trecut de Senat, dând şi un termen ferm de adoptare, cu semnificaţie simbolică: 20 mai, la 20 de ani după Duminica Orbului. Mai mult, procedura de votare va presupune apel nominal şi va fi trasmisă la televiziunea publică. Dl. Mărieş a anunţat că renunţă la protest, iar susţinătorii demersului său de aplicare a Punctului 8 din Proclamaţia de la Timişoara s-au bucurat de parcă legea ar fi intrat deja în vigoare. La fel, membrii cei mai reprezentativi şi notorii ai celor două tabere, Ion Iliescu şi Vladimir Tismăneanu, au reacţionat previzibil de vehement/entuziast, ca în faţa unui fapt împlinit.
Oricât de mult i-aş dori d-lui Iliescu să-şi petreacă senectutea serenă sorbind dimineţile cafeaua pe terasă, în compania d-nei Nina şi într-o asurzitoare anonimitate, momentul mi se pare mult prea îndepărtat. Admiţând că legea va trece de Cameră, că doar nu s-or pune deputaţii de-a curmezişul voinţei poporului mânios, se va găsi unul mai curajos care să o conteste la Curtea Constituţională, ca încălcând art. 53 din legea fundamentală. Textul Constituţiei spune că restrângerea exercitării unor drepturi sau libertăţi, inclusiv acela de a fi ales, se poate face, “numai dacă se impune”, în cazuri precum “apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice...” etc.
Despre morala publică e vorba, desigur, în (sub)textul legii lustraţiei. Dar cum vom putea noi să stabilim ce înseamnă ea? Care sunt criteriile obiective, elementele semantice concrete ale conceptului de morală publică? Poate fi aceasta încadrată într-un text de lege sau nu are încotro şi va trebui să rămână pe vecie obiect de studiu şi reflecţie pentru filosofi, literaţi sau exegeţi ai lui Aristotel sau Corneliu Porumboiu? Mă tem că finalul e previzibil, iar cei ce jubilează astăzi vor fi nevoiţi să se recunoască la final, din nou, învinşi.
Varianta optimă a începutului tranziţiei româneşti a fost ratată în fatidicul an 1990, când dominantă au fost şi atunci naivitatea unora contrapusă cinismului şi ipocriziei celorlalţi.
Revoluţia din decembrie, numită astfel dintr-un strict considerent didactic, a continuat anul ce a urmat cu o contrarevoluţie de catifea, care a făcut, la acea vreme, imposibilă lustraţia. Cu un CPUN compus din 90% activişti şi nomenclaturişti vechi, plus un 10% intelectuali, praf în ochii naivilor, nu se puteau îndeplini condiţiile unei schimbări bruşte de paradigmă. în mod perfect democratic, conform cu normele funcţionării unui stat de drept, restauraţia a înnăbuşit treptat entuziasmul revoluţionar, iar lustraţia începea să pară, pentru tot mai mulţi, un gest revanşard în perspectivă istorică şi nepotrivit pentru tânăra noastră democraţie originală. Momentul pierdut atunci nu se mai poate întoarce cu adevărat, pentru că doar atunci regulile stabilite de revoluţionari erau de neclintit în faţa oricăror reglementări oficiale, dar adverse.
Azi, e târziu. Nu pentru că legea n-ar mai avea obiect sau efecte în realitatea politică, aşa cum susţin adepţii d-lui Iliescu. Ci pentru că aplicarea sa nu pare să mai fie tehnic posibilă. Lustraţia însăşi este o componentă fundamentală a unei revoluţii începute acum mai bine de 20 de ani şi pusă în stand-by, încât abia câţiva dintre revoluţionari îşi mai aduc aminte, cu amărăciune, când şi de ce a început totul. între timp, destui tineri de 20 de ani le privesc cu neîncredere, fără să priceapă o iotă, fără să-şi imagineze cum le-ar putea arăta viaţa fără iPhone şi Facebook, fără să fie dispuşi la empatie şi fără să poată fi acuzaţi pentru asta. La polul opus, oamenii activi sunt ocupaţi să-şi câştige banii de rata lunară, iar cei trecuţi la vârsta a treia au multe şi exagerat de diverse motive să ignore complet subiectul. Aşadar, presiunea socială, ca expresiei a nevoii de lustraţie a societăţii, este discutabilă.
Singura lustraţie pe care mi-o mai pot imagina poate fi începută prin episoade de tip “Voicu”. Micul trepăduş, învăţat cu greutăţile purtatului servietei de şef înainte de ’89, se trezeşte puternic peste noapte şi aplică minuţios reţeta de succes pe care a învăţat-o de la cei pe care i-a servit. Nimic nu se schimbă, totul se transformă. De pe margine, aruncarea la răcoare a lui Voicu pare fie o lovitură dată mafiei, fie o cacealma de prost gust. Doar vechii revoluţionari privesc atent şi înţeleg perfect: e răzbunarea târzie şi timidă a revoluţiei neterminate. Iar, pentru că se întâmplă ca 1 aprilie să pice mai în fiecare zi, revoluţia nici nu se va termina vreodată. E doar o păcăleală.
