Maximă josnicie: să te bucuri de necazul altuia

Josnicia aceea care te poate face să nu ai limită la cât de jos poţi coborî în nemernicie. Josnicia care trădează clar şi... curat mizeria din sufletele celor care, fără tresărire şi fără nici o umbră pe faţă, manifestă, în public, alături de alţii asemenea lor, sau în intimitate o bucurie imensă şi, în fond, nejustificată atunci când duşmanii, dar şi cei pe care nu îi cunosc şi cu care drumul vieţii lor nu s-a intersectat niciodată păţesc ceva grav. Când oameni pe care nu i-au văzut niciodată au ghinionul ca viaţa să fie, într-o formă oarecare, de la un accident de maşină la o eventuală arestare.

Sunt unul dintre cei mulţi care urmăresc (şi recunosc asta!) mai des sau mai rar OTV: nu am înţeles niciodată bucuria abia mascată a spectatorilor acestui post, care, într-o frenezie a prostiei dublată de o răutate greu de imaginat, şfichiuie cu mesaje ca un fier roşu pe cei câţiva necăjiţi, disperaţi care, din ignoranţă şi o prea mare odihnă a creierului, ajung să-şi facă publice necazurile, uneori zguduitoare, atât prin incredibila duritate a lumii în care trăiesc, cât şi prin barbaria şi caracterul de haită, animalic, al comunicării stabilite între “actori”. Se găsesc, totuşi, mii de oameni care atacă grosolan.

Care, din intimitatea familială din spatele ecranului, cu o răutate inimaginabilă, nu găsesc pentru bieţii oameni ce aşteaptă un cuvânt bun sau un ajutor decât condamnări şi cuvinte urâte. Oameni fără destin, cu un suflet urât şi făcut parcă din zdrenţe, calcă în picioare alţi oameni pe care nu i-au văzut vreodată, care nu le-au făcut vreun rău... Am fi tentaţi să spunem că răutatea şi schimonoseala sufletelor sunt posibile doar într-o lume suburbană, într-un lumpen social în care oamenii se comportă precum animalele trăitoare în haită şi în care trebuie să te uiţi mereu peste umăr, în spate, să nu te trezeşti cu beregata sfâşiată de un semen căruia nu i-ai făcut nimic.

Nu este aşa: am văzut săptămâna aceasta pe toate canalele media ziarişti, sociologi, politicieni, într-un cuvânt - intelectuali, bucurându-se până la maximum că un om va fi aruncat în puşcărie, chiar dacă încă n-a fost judecat de vreo instanţă; am văzut “oameni” – un fel de femeie, sau, mă rog, ceva asemănător, cu numele de Andreea Pora - care exulta în paroxismul fericit al orgasmul ei tehnic (poate singurul!) că un alt om (şi nu discut aici calitatea sau vinovăţia acelui sinistru parlamentar) va fi, peste puţin timp, “la beci”. Se bucura că, teoretic, va fi pedepsit înainte de a fi judecat; că poate va face infarct, că poate chiar va muri. Că cei doi copii ai individului, elevi, sunt insultaţi şi huliţi la şcoală.

 Mă întreb, cum probabil mulţi dintre dvs. se întreabă: oare ce resort mizerabil declanşează în fiinţele acestea pe care nu le poţi califica în vreun fel mecanismul urii, care devine incontrolabil şi, deci, de o urâţenie de cele mai multe ori greu de suportat. Nu spun că greşelile, fraudele, corupţia şi toate faptele penale nu trebuie pedepsite: dar pentru asta există judecători. Fără ură, fără părtinire, DOAR aceştia au voie să-i sancţioneze pe cei care încalcă legea.

 Poate că n-aţi dat importanţă acestui aspect, dar dacă o să fiţi atenţi la cei care se transformă în judecători ad-hoc, plini de venin şi de ură, seară de seară pe ecranele televizoarelor, veţi observa cum sufletele lor chinuite de invidii, de ură, de frustrări le schimonosesc feţele. Urâţenia sufletelor face, parcă, în aşa fel încât feţele lor să fie - ca să folosesc un eufemism - departe de minimumul estetic cerut pentru un început palid de frumuseţe. Şi poate că nu aţi mai observat un lucru: despre cei care fac rău cu bună ştiinţă, punând mult suflet şi multă trudă în această activitate, despre mizerii umane, despre cei mai josnici dintre oameni, nimeni niciodată nu spune că ar fi “simpatici”.