Să adăugăm că, în fapt, şi anii 2007-2008 au fost plini de evenimente electorale, cu manifestări şi consecinţe similare anului 2009.
Din ultimele evaluări şi decizii ale Comisiei Europene şi FMI aflăm că România nu a fost capabilă să gestioneze criza financiar-economică şi să-şi îndeplinească angajamentele asumate, inclusiv în ceea ce priveşte reforma justiţiei şi funcţionarea statului de drept, din cauza momentelor electorale pe care le-a străbătut în 2009.
înţeleg, din constatările de mai sus, că în România – stat membru al Uniunii Europene – într-un an electoral nimic nu funcţionează. Sectoarele economice şi domeniul social sunt lăsate la mila întâmplării. Administraţia publică şi infrastructura - transporturi, energie, mediu, comunicaţii – aşteaptă să se stingă temperatura încinsă a politizării, excepţie făcând doar sifonările beneficiilor nejustificate ale unor grupuri/familii veroase care “privatizează” = sifonează continuu bugetele publice. Fondurile structurale europene apasă Trezoreria, făcând din România un beneficiar net al solidarităţii bugetare europene, dar banii nu ajung la beneficiari – cetăţeni, autorităţi publice locale, firme şi antreprenori, agricultori, instituţii şi ONG-uri, adică la cei care întreţin bugetul naţional şi cel european.
Pe scurt, înţeleg că şi după ce România a devenit parte a Uniunii Europene, cu pretenţii de stat de drept, sistemul politic, administrativ-instituţional este viciat şi funcţionează pe baza inerţiei fanariote, servind preponderent interesele unor grupuri restrânse de fripturişti care, prin atitudini oportuniste şi populiste, se ascund sub faldurile democraţiei şi ale economiei de piaţă. în realitate, acestea sunt pervertite în fiecare clipă!
Ceea ce nu mai pot înţelege este motivul pentru care majoritatea cetăţenilor români trebuie să plătească nişte costuri bugetare şi sociale care provin din lipsa de competenţă, de viziune, de leadership şi de voinţă a celor care deţin pârghiile decizionale în stat. Nu poate fi de înţeles lipsa responsabilităţii publice a celor care s-au angajat să servească tocmai interesul şi binele public. Iese din logica elementară şi a bunului-simţ justificarea neîmplinirilor partidelor politice şi activităţii autointitulaţilor “demnitari”, prin exerciţiul democratic şi contextualitatea “istoriceşte” defavorabilă. Dar întrebarea este: de ce societăţile adevărat democratice reuşesc să depăşească activ momentele de criză? Cum s-a fructificat pentru cetăţeni şi România contextul favorizant al aderării noastre la NATO şi UE? Pentru poze în familiile democratice de la Bruxelles şi adâncirea discrepanţelor socio-economice interne şi a subdezvoltării în ţară?
Ceea ce trebuie să înţeleagă cei ce ocupă, temporar, nişte funcţii care le permit să joace la ruletă viitorul unei ţări întregi este că instituţiile unui stat democratic, ale unui stat de drept trebuie să funcţioneze continuu într-o optimizare crescătoare, indiferent de anotimpuri şi conjuncturi electoraliste, şi că interesul naţional nu se decide în funcţie de nevoile proprii ale grupului/grupurilor guvernante, ci folosind un algoritm care determină bunăstarea celor guvernaţi, a tuturor cetăţenilor români – cei care sunt invocaţi doar cu ocazia perioadelor electorale.
Şi ar mai trebui ca cei care se situează pe postamente elitiste şi de lideri să înceteze doar a se înfrupta din resursele ţării şi cetăţenilor ei, preocupându-se de o adevărată mobilizare a energiilor naţionale pentru producţie, creaţie şi competitivitate. Abia atunci vom putea spune că România este un adevărat stat de drept, bazat pe o democraţie reală şi o economie de piaţă funcţională!
