într-o goană, ajung cu două minute înainte de închidere şi, spre surprinderea mea, ghişeul era încă deschis. Ba mai mult, doamna din spatele sticlei scunde zâmbea, arăta relaxată, vorbea calm, cald şi politicos, fără stresul de a scăpa de mine cât mai repede, ca să poată trânti zăvorul. Nimic spectaculos în tot demersul meu, i-am dat banii, mi-a dat hârtia, ne-am mulţumit reciproc şi gata.
Am fost să plătesc ceva bani la bancă, ocazie cu care îmi doream să-mi mai lămuresc unele lucruri dintre cele pe care bancherii le ambalează atent în cuvinte potrivite, luate dintr-o limbă de lemn de nouă generaţie. E un demers sisific, explicaţiile vin ambalate în acelaşi fel, iar traducerea în română e un deziderat ce pare prea înalt. în rest, casieria e tot un ghişeu, mai scund decât la primărie, izolat de restul încăperii de o bandă de “confidenţialitate”, pusă acolo doar pentru fraierii care ştiu să citească, nu pentru cei obişnuiţi cu statul la cozi din alte vremuri. Figurile funcţionarilor bancari sunt vizibil mai acre şi mai obosite decât ale omologilor din administraţia locală, cearcănele mai vizibile, dar taioarele domnişoarelor arată mai fotogenic, iar parfumul de la încheieturi pare mai scump.
Am fost să plătesc gazul. încăperea vizată era deja plină când am ajuns, iar ghişeul era de nepătruns cu privirea. Oamenii îşi pierduseră individualitatea şi se prefăcuseră într-un ciorchine amorf, din spatele căruia doamna corpolentă părea să se mişte au ralenti. De după ochelarii dizgraţioşi cu rame groase, privirea muşca din abonaţii reţelei de gaze, care se înţelegeau cu greu între ei care urmează la rând. Linia de confidenţialitate se întrezărea ca o nălucă, sub forma unei scrijelituri vechi pe mozaicul sălii. Aerul e deja vâscos, deşi până la închiderea casieriei mai sunt câteva ore bune.
Sunt confuz. Caut capătul cozii cum aş fi căutat, cu zeci de ani în urmă, plasa intercalată de ai mei cu o seară înainte între alte plase, la coadă la lapte – o modestă madlenă mucegăită a copilăriei. Nici urmă de un capăt, coada nu există, e un ciorchine, după cum vă spuneam. îl prind de un fir firav, hotărât să mă ţin tare. După vreo jumătate de oră, când mă pregăteam să sper că am ajuns la rând, sunt nevoit să mă răzgândesc brusc: privirile cărunte din jurul meu mă lichefiază de parcă m-ar trimite înapoi, fiecare îşi imaginează, probabil, diverse destinaţii. “Tineretul din ziua de azi...!”, le aud gândurile. Cedez o dată, mai cedez încă o dată, după care sunt luat de fraier în continuare, până când, într-un gest de frondă, mă integrez mai puternic în ciorchine, cât mai aproape de doamna corpolentă cu ochelari şi mai dizgraţioşi văzuţi de aproape. Murmurele se înteţesc, o voce tremurândă din spate consideră doct că în ziua de azi oamenii nu mai ştiu nici cum să stea la coadă, că nu mai stau cuminţi, ca pe vremuri.
Culmea, omul are dreptate. Dar cine naiba sunt eu, un mucos, ca să dau lecţii despre statul la coadă unor onorabili domni şi doamne pensionari, specialişti de renume în astfel de exerciţii, cu experienţă venerabilă de zeci de ani în domeniu? Cum că la coadă s-ar sta pe un singur rând, nu în haită, sau cum cei care stau la coadă îşi merită şi îşi datorează unii altora respectul, pentru că au, cu toţii, un duşman comun şi leneş dincolo de tejghea...?
Geomorfologia, etica, estetica, sociologia şi antropologia cozii n-or mai fi ele domenii de studiu de mare actualitate, precum erau pe timpul când obiectul veneraţiei de dincolo de tejghea era fâşia de zgârci ce se dădea cu kilul de merlucius împuţit chiar dinainte de a fi aruncat în frigider. Decuplat de la curent, desigur. însă bunul simţ nu ţine nici de epoca istorică, nici de angajatorul celui din spatele ghişeului, după cum nu are legătură nici cu vârsta nefericiţilor înşiraţi la coadă. E un parametru complet individual, deşi conceptul cuprinde comportamente învăţate social, într-un mediu eterogen, sub acest aspect. în rest, fiecare după cum l-a dus mintea şi obrazul.
Una peste alta, îmi reprim pornirea de a-i spune “felicitări” doamnei din primul tablou, banala funcţionară a primăriei. Cu bunul simţ toţi suntem datori. Iar cei care nu-şi fac această minimă datorie ne merită tot dezgustul, cu toată diferenţa de vârstă.
