A trăi greşit - o postare pe “feisbuc”

Probabil, pentru majoritatea celor care trăiesc în lume timpul nu e, deloc, o problemă personală. Timpul nu e decât o scenă pe care are loc regia imaginată mai mult de alţii decât de posesorul propriei vieţi.

O piesă de teatru. Una pe care o ştim, parcă, dintotdeauna, pe care avem senzaţia că am văzut-o de nenumărate ori. Căci am opinat, desigur, adesea despre viaţa celorlalţi; despre ceea ce ar fi trebuit să facă, despre ceea ce au ratat, fără să-şi dea seama că trece pe lângă ei propriul lor moment. Se spune că avem doar două momente în viaţă. Unul e acela în care suntem sau nu în stare să facem acea alegere care, într-un fel, determină până în amănunt drumul nostru către maturitate şi tot ce înseamnă aceasta. În rest e viaţă. Aceea care, de obicei, trece într-un registru oarecare. Viaţă care ne introduce cu fiecare an trecut într-un fel de pluton din care nu vom mai ieşi niciodată. Acel pluton care ne va toci asperităţile, ne va aplatiza talentele şi visele; le va duce pe toate acolo unde cu toţii sunt, mai mult sau mai puţin, la fel.

O uniformizare comodă, care face posibilă trecerea zilelor molcom, fără evenimente neaşteptate, fără emoţii. Poate doar vreun accident sau ceva asemănător să strice acea “sancta simplicitas” a trecerii vieţii noastre pe pământ. Acea lipsă de emoţie, atât de dragă celor care ne vor binele cu tot dinadinsul, ne duce încet, încet, cu fiecare pas, cu fiecare deznădejde, cu fiecare revoltă înăbuşită în perna patului, cu fiecare regret reprimat, spre acel moment în care vom descoperi, ca şi când n-am fi ştiut niciodată că da, timpul e, totuşi, cea mai personală problemă... “Unde sunt anii mei?”, vom întreba, de parcă nu noi am ales să ne înclinăm în faţa alegerii de a trăi “greşit”... Unde sunt anii aceia când eram în intersecţie şi mai puteam alege drumul meu? “Ne chinuim să găsim un răspuns la această întrebare şi ne poticnim neputincioşi. Spunem, simţind acea arsură pe care o cunoaştem aproape toţi în coşul pieptului: “... tempi passati...”, şi mai aprindem o ţigară, mai luăm o gură de cafea...

Nu ne mai sunt de folos nici gândurile, nici regretele, nici amintirile. Trecutul e aici şi va rămâne aici, ca o mărturie că odată am putut să fim, într- adevar, noi înşine şi n-am avut curaj. Ne-am bătut joc cu bună ştiinţă nu numai de şansa noastră, ci, mai ales, de cei care şi-au pus, într-un fel sau altul, miza pe ceea ce reprezentam atunci. Dar vom constata că nu prea mai e nimic de făcut, că am stricat totul. Că trecutul e aici şi rămâne aici. Prezentul şi viitorul îşi pierd, în fiecare zi care trece, caracterul temporal. Prezentul este în fiecare moment înghiţit de trecut şi viitorul e mai confuz ca oricând. A trăi greşit înseamnă nu lipsa uneia sau a mai multor şanse, ci trecerea ta pe lângă propria viaţă. Într-un “post” pe Facebook, “Cristina din America” îmi spune: “... tu îmi zici ce e greşit, eu încerc să zic de ce nu trebuie să fim răi cu alţii şi noi înşine... da, visele ne descriu prea bine. Valorile sau lipsa valorilor, mai bine zis, ne omoară...

Am devenit un produs social... suntem angajaţii şefului, elevul profesorului, iubita iubitului, prietenul amicilor, aliatul partenerilor, cetăţean al ţării etc. Gândeşte-te că nu demult fugeam după hrană (la propriu) şi eram acoperiţi cu o bucată de piele de animal. Nu prea existau legi, convenţii, standarde. Lumea a devenit mult mai complexă: nu mai avem language - avem «speech»; nu mai avem haine - avem «outfits»; nu mai avem serviciu - avem «careers». toate astea creează presiune. Contextul e acela în care simţi nevoia de a fi cel mai bun. Eu, una, n-am auzit pe nimeni niciodată să zică: «îmi doresc la nebunie să fiu mediocru»...

Ştiu că tu critici oamenii de carton, pe de-o parte, şi oamenii slabi, pe de alta. Slăbiciunea nu cred că o poţi critica, din punctul meu de vedere. Unii oameni sunt prea slabi; nu vor să fie puternici... Poţi să-i condamni că îşi doresc atât de mult propria slăbiciune, încât asta devine o parte din ei? - chiar dacă e artificial ataşată şi, în loc să creeze coloana vertebrală, creează o cocoaşă? Nu ştiu. E o chestiune delicată. Unde este neputinţă şi unde e prostie? La cine să ai «expectations», la cine să nu? Cine e scuzabil şi cine nu? Ai putea da vina pe societate, dar f...i, societatea suntem noi, nu e o entitate organică aparte de oameni... Totodată, noi nu suntem copiii părinţilor noştri; noi suntem produsul sexului dintr-o «societate»: «mami» şi «tati».

Poate că asta ar răspunde la întrebarea «cine suntem şi ce vrem...»” am apăsat, aşa cum se face pe “feisbuc”, “îmi place”, am mai ascultat o dată videoclipul pe care l-a postat...... Dar în momentul acela mi-am dat seama că lumea aceea care cedează sub “presiunile” de tot felul şi care le hotărăşte, din păcate, sensul vieţii, e tocmai acea lume care nu mă interesează. Şi că se prea poate ca cel care ştie mai mult şi mai frumos despre timp este acel “ratat” care a eşuat, acela căruia nimeni niciodată nu îi va înţelege sinuciderea, aşa cum nu i-au înţeles niciodata trăirile şi gesturile. Mă interesează mai mult că el, doar el, despuiat de toate iluziile, eşuat în ale lumii, cu toată viaţa lui trăită greşit, le poate, în final, măcar înlesni oamenilor, acelora care l-au călcat fără milă în picioare, accesul la întrebările esenţiale...