Acest drum prin timp nu e decât vaga urmare, zi de zi, a unei direcţii incerte de viaţă. E, într-un fel, un gen de a îmbătrâni. De a vedea trecerea pe pământ ca un martor care "îngăduie" micile întâmplări ale zilei. Dar care sunt, într-adevăr, "micile întâmplări" de viaţă, cele care compun un tablou la care să priveşti satisfăcut, îngrijorat sau fericit? Cât de important este să-ţi abaţi privirea de la drumul tău pe care l-ai hotărât spre misterul unui adevăr care îţi iese în cale? Viaţa noastră se schimbă uneori fără să ne dăm seama. O întâlnire, resuscitarea unei amintiri, o "modificare" care pare mică în comparaţie cu jaloanele autoimpuse, ca şi când ai găsi pe stradă un obiect preţios pe care la prima vedere, nedându-ţi seama de importanţa lui, te gândeşti să nu-l ridici. Eşti în faţa unei alegeri: să mergi în continuare pe drumul tău, fără să cauţi să pătrunzi sensurile pe care acesta ar putea să ţi le releve, sau să-ţi fie teamă că întâlnirea cu acel "obiect" îţi va face viaţa mai grea, îţi va scoate în cale eforturi, punându-te în situaţia de a anula planuri la care ai lucrat asiduu, situaţii în care eşti şi ţi se pare imposibil să te retragi.
Ce faci, aşadar, când trebuie să schimbi lucruri, să abandonezi planuri şi să construieşti altele? E ca şi în România politică de azi şi dintotdeauna: a schimba sau a practica un "status quo" comod şi benefic intereselor grupurilor şi persoanelor politice? Asumarea unor atitudini consecvente este o acţiune care cere sacrificii. Ce anume au de sacrificat cei care îşi permit să nu fie siguri pe ei şi consecvenţi propriilor gânduri? Ce înseamnă distrugerea unor mituri dobândite, cum ar fi împăcarea tuturor celor din jur, cu preţul neliniştii personale? Cât de curajoşi suntem pentru a alege? Sunt întrebări care nu se pun cu voce tare aproape niciodată. Din păcate. Ţin minte o parabolă, cea a pescarului care după ce se roagă Domnului să-l ajute să prindă peşte cu care să-şi hrănească familia aruncă plasa de mai multe ori şi nu prinde nimic, spre disperarea lui. Apoi, în drum spre casă, în praful drumului a găsit, poate nu dintr-o pură întâmplare, o pungă mică, din piele, terfelită şi murdară de noroi.
Dezamăgit că mergea cu mâna goală la familia lui înfometată, a aruncat, rând pe rând, în depărtări cu pietricelele mucegăite pe care le-a aflat în pungă, dar a oprit-o pe ultima, aşa, într-o doară, gândindu-se la rutina pescuitului său, care însemna un timp fără sfârşit. Iar când la cârciumă hangiul i-a spus privind fascinat piatra că este cel mai mare diamant negru pe care l-a văzut vreodată, pescarul a rămas împietrit. Şansa noastră, asemeni cu cea a pescarului, despre care cred că nu poate fi în nici un caz întâmplătoare, este, totuşi, extrem de mică, deşi ni se pare că Lumea este atât de mare. Poate că trebui să fim atenţi şi să învăţăm cumva, într-un fel personal, să "citim semnele"... Să ştim când să schimbăm pescuitul, joc al întâmplării, cu înţelegerea timpului nostru interior, a ritmurilor pe care le simţim şi le alungăm, uneori fără să ne gândim că de acolo poate izbucni adevărata noastră viaţă, cu şansa ei. Cea de a "găsi" o pungă cu diamante. Ce mecanisme ar trebui să activăm, câtă grijă trebuie să manifestăm faţă de situaţiile noastre care ne sunt date, ca ele să înflorească şi să nu moară, odată cu tot ceea ce poate decurge din ele?
Ne amestecăm într-o viaţă socială falsă şi utopică, vrem întotdeauna să demonstrăm ceva, să NE demonstrăm ceva, cu coada ochiului aţintită la spectatorii noştri, care, în fond, nici nu contează. Ne ducem înspre scopuri care nu sunt mai întotdeauna ale noastre, fără să ne consultăm cu noi înşine în amănunt; nu mai avem răbdarea să ne înţelegem şi să luăm din noi acel ceva care seamănă cu punga pescarului despre care am vorbit. Nu mai găsim timp să punem propriile diamante pe masă, să le ştergem de praful drumului şi să le vedem strălucirea. Trăim o viaţă şi într-o lume care "ne trăieşte", nu mai acceptăm decât ceea ce face toată lumea din jur, vrem să semănăm între noi, ne e parcă teamă că n-am fi ca ei. Ne controlăm emoţiile sau ni le eliberăm în grup, la fel, fără să mai recunoaştem că ne deosebim între noi, fără să vrem să se ştie că ne deosebim esenţial între noi, tocmai prin felul de a ne trăi propriile sentimente. Ni se pare că vieţile seamănă, că amintirile ar putea semăna aducându-ne disperarea comparaţiei...
Asta ne creează probabil un soi de disperare, dar şi o siguranţă. O siguranţă falsă, cum trebuie să fi fost cea a pescarului nostru, gândindu-se că va prinde, totuşi, peşte pentru a-şi hrăni familia, asemeni tuturor pescarilor din lumea asta. Mi-a povestit cineva că la una din universităţile mari ale lumii, după sesiunea extrem de grea şi solicitantă, studenţii obişnuiesc să se adune într-un parc din campus şi să urle, în grup, minute în şir. Pentru a se elibera de stresul examenelor. Dar este aceea o eliberare? Sau, mai degrabă, un simulacru acceptat tocmai pentru că se spune că ar fi aşa? Şi atunci, mă întreb, pe bună dreptate, dacă pescarul a urlat după ce şi-a strâns plasa şi a plecat nervos şi dezamăgit de pe malul mării. Dacă a făcut-o atunci sau când şi-a dat seama că a pierdut aruncând superficial diamantele aflate în punga găsită. Sau dacă strigătul lui a mai avut sau nu rost.
