Urmărind tradiţia multi-milenară a acestor meleaguri, unde tactica “micii ciupeli” a fost promovată drept (unica!) politică de stat, câştigătorii, văzuţi cu sacii în căruţă, calcă pe poteca bătătorită odinioară de ferocii raptori PSD-işti: proiectul fondator al noului mandat de guvernare gravitează în jurul unui uluitor de complex trafic de sinecuri. O nouă dovadă că obişnuinţa e a doua natură.
Mecanismul de rotire a cadrelor pe posturi publice la fiecare schimbare de guvern a intrat deja în fibra constitutivă a administraţiei române. Periodic, noii guvernanţi calcă peste cadavre pentru a-i răsplăti pe şefii şi şefuleţii direcţi ai lipitorilor de afişe din campanie, care se vor mulţumi, deocamdată, cu un Brifcor de la ABC-ul din colţ.
Aşa-numiţii “grei” ai partidului, privesc scena de sus trimit mesaje scurte şi ferme, aşteaptă îndeplinirea de îndată a sarcinilor, laudă şi răsplătesc zelul neţărmurit al aceloraşi ţuţeri de serviciu şi se desfac la şliţ aşteptând să apară dinspre tabăra adversarilor vreun independent cu prihana recent recuperată.
Lui Cristian Preda şi Monicăi Macovei li se bate obrazul când strâmbă din nas la politica de cadre impusă de eşaloanele superioare de partid şi li se aduce aminte că, la rândul lor, şi-au văzut numele pe o listă albă după ceva telefoane bine ţintite şi venite la momentul potrivit. Pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să reformezi, parol!
Crăpelniţa bipartită e orchestrată de un grup de unguri veseli, dintre care se remarcă, prin exotism şi dorinţă de noi experienţe multiculturale, noul prefect de Vaslui, unde, pesemne, dl. Verestoy a auzit că ar mai fi rămas ceva pâlcuri de copaci de pe vremea lui Nagy István, numai buni de făcut chibrituri.
Pesedişti şi penelişti strigă deopotrivă că sunt abuzaţi, daţi afară, lăsaţi pe drumuri, schingiuiţi pe altarul propriei lor “verticalităţi” politice. Rând pe rând, câştigă procesele pe care le intentează statului român pentru că şi-au pierdut funcţiile, iar noi constatăm perplecşi că am fost prostiţi nu cu una, ci chiar cu două sinecuri. Simultane.
în puţinele instituţii unde lucrurile par să fi căpătat continuitate şi ceva performanţă, musai trebuie să se işte un scandal cât de mic, măcar pentru a-l schimba pe directorul lor cu directorul nostru, după principiul conform căruia nici o sinecură nu trebuie ratată.
Cazul Marius Oprea, căruia nu i se vrea nici în ruptul capului să i se semneze numirea în fruntea nou-comasatului Institut de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, face deja carieră, determinând chiar o nouă atitudine fermă şi oţărâtă a Hertei Müller. Laureata Nobel consideră că înlăturarea d-lui. Oprea de la conducerea Institutului nu este decât “încă o bătălie câştigată de structuri ale vechiului regim”.
D-na Müller are dreptate, în principiu. însă cazul în speţă este doar unul din miile, zecile de mii de situaţii similare care se petrec la nivel naţional periodic, uneori chiar de mai multe ori pe an. Sub o aparentă pojghiţă de legalitate sau pur şi simplu prin ignorarea completă a normelor funcţionării statului.
Structurile vechiului regim nu câştigă bătălia prin faptul că oroarea şi teroarea pe care le-au condus o jumătate de secol nu vor mai fi investigate de dl. Oprea, ci de un securist favorit al preşedintelui. Vechiul regim câştigă întregul război, de douăzeci de ani încoace, pentru că toată cultura politică a noii Românii este tributară maşinaţiunilor şi intrigilor de clan îmbrăţişate acum cu atâta entuziasm de partidul care insistă să se proclame drept unic depozitar al reformismului politic din România.
Se spune că drumul spre iad e pavat cu bune intenţii. Dar dacă mi-e tot mai greu să întrezăresc bune intenţii în acţiunile majorităţii oamenilor politici, asta unde înseamnă că am ajuns? Iar de aici încolo, înspre ce vom mai merge?
