Şi el, şi Kazantzakis, autorul cărţii, vorbesc despre un anume gen de fericire. Cea asumată şi înţeleasă, deşi poate că termenii nu par să se potrivească acestui context.
"Când trăim fericirea, ne e greu să realizăm că o avem. Numai când ea a trecut şi ne uităm înapoi, dintr-o dată, realizăm cât de fericiţi am fost.", spunea Kazantzakis, încercând, poate, să arate lumii un adevăr despre care, cu siguranţă, nu se discută de obicei. Poate din pudoare, poate chiar din ruşinea oamenilor de a fi pierdut prea uşor în vieţile lor o asemenea "stare de graţie"... De aceea cred că ar trebui să se studieze, dacă se poate, fericirea diferitelor tipologii de oameni
într-un mod în care să putem afla care anume este iluminarea în acest act al conştietizării sau nu a fericirii proprii pe care Nikos Kazantzakis o punea în fruntea importanţei actului uman.
Fraza lui ne spune şi, mai ales, ne atenţionează să luăm seama la momentele acelea, de "esenţă", în care suntem fericiţi; să avem, cumva, grijă de ele, să le păstrăm cu orice efort, dacă acesta se poate numi aşa. E, cumva, asemănător cu "efortul" de a avea grijă de o floare pe care o păstrezi întotdeauna în apropierea ta. Şi, nu întâmplător, cercetătorii biologi au aflat că "mângâind" prin cuvinte frumoase şi calde o plantă, aceasta se dezvoltă armonios şi infinit mai bine decât cele care nu sunt "băgate în seamă"... Multiplele fericiri, în majoritatea lor false fericiri umane, sunt tot atâtea capitole de viaţă, tot atâtea "mistere" la care ne gândim prea puţin. Poate că ar trebui să ne mirăm de fericirea unui prim- ministru? Desigur, fericirea politicienilor este una aparte. Nu-mi pot imagina fericirea unui om, aceea de a fi conducătorul unui guvern care aduce un popor în starea cumplită a disperării...
Fericirea aceea de a te trezi în fiecare dimineaţă cu ura şi disperarea unui popor apăsându-ţi conştiinţa, să trăieşti fiecare moment al vieţii tale de "om puternic" ce hotărăşte asupra mulţimilor, să-ţi trăieşti fericirea de a ţi se spune "Domnule preşedinte!" sau "Domnule premier!", "Domnule ministru!" când în piaţă, la numai o aruncătură de băţ, oameni, zeci de mii de oameni, îţi cer disperaţi să pleci din clădirea impunătoare şi din spatele biroului unde îţi consumi acea meschină umbră de fericire... Apoi, ne putem imagina fericirea şchioapă a celor care "stau la pândă", vânând fericirea altora, pregătindu-se zi de zi pentru a distruge tot ceea ce ei nu au fost în stare să facă...
E ceva cumplit în fericirea acestor oameni prăpădiţi de soartă, în aşa-zisa lor fericire de a fi atenţi la bucuriile celorlalţi, în fericirea lor de a căuta în vieţile altora ca în nişte dulapuri în care sunt adunate frânturi din alte vieţi, pe care aceşti viermi puturoşi le "inspectează" lăsându-şi balele şi urmele lor mucilaginoase pe fericirea altora, asemeni unor melci mizerabili... Ce să înţelegem din tenacitatea politicienilor de a-şi asigura această ruşinoasă şi, totuşi, atât de umană fericire cu orice preţ? Ce să apreciem şi cum să valorizăm oare din fericirea celor care devin fericiţi urând, în micimea lor, tot ceea ce nu au şi nu vor putea avea niciodată, tocmai din cultivarea acelei bucurii a negativităţii propriului spirit? Este, cu siguranţă, ceva de admirat şi de urmat la ei.
E tocmai tenacitatea cu care aceştia luptă ca acea "fericire" a lor să nu se transforme niciodată în amintire. Acea dorinţă de a rămâne prizonierii propriei lor fericiri, oricât de falsă şi iluzorie ar fi aceasta. Însă păstrarea fericirii, a adevăratei fericiri, nu se poate face decât atunci când eşti destul de înţelept să ai grijă de clipă, să o descompui în milioane de senzaţii pe care să le aperi cu orice preţ. Să fii atent la ceea ce ai, să-i acorzi şi să-i stabileşti valoarea adevărată pe care o are. Să nu consideri că, dacă eşti fericit, asta "ţi s-a întâmplat" şi ar mai putea, nu-i aşa, să "ţi se mai întâmple"? Dar cum ai putea reuşi să faci diferenţa între lucrurile întâmplătoare ale vieţii şi cele pe care nu ai nicidecum voie să le nesocoteşti şi să le preţuieşti? Cum le-ai putea şti, cum le-ai putea evita pe cele care nu fac altceva decât să-ţi consume în van substanţă şi spirit şi să le protejezi pe cele care te împlinesc?
Ne e frică de aceste alegeri, ne e groază să mai alegem tocmai pentru că putem, uneori, cu prea mare lejeritate să trecem dincolo de noi şi să ajungem într-un loc în care totul e numai amintire; fiindcă noi, oamenii, reuşim să ne automutilăm ca nici o altă vietate de pe lumea asta. Să nu mai credem în propria noastră fericire. Dar cel care reuşeşte să întrerupă mersul fericirii către amintire se cheamă că e înţelept. Nu cred că există o mai relevantă definiţie a fericirii decât putinţa unui om de a încetini sau de a deturna parcursul propriei fericiri către stadiul de amintire. Avea deci dreptate Kazantzakis: trebuie să fim foarte atenţi la propria noastră fericire, aşa cum ne-o dă Dumnezeu. Să ştim când anume suntem fericiţi şi să avem grijă să nu pierdem această bogăţie chiar "pe mâna noastră". Să învăţăm, cu alte cuvinte, să "înţelegem adevăratele semne ale fericirii"...
Poate că ar trebui, dacă suntem cu adevărat fericiţi, să ne concentrăm şi să ştim exact în ce poziţie ne aflăm tocmai ca să putem acţiona asupra multiplilor factori, de cele mai multe ori umani, care par a nu avea altă menire decât să distrugă frumosul şi binele. Ce este "frumos" şi ce este "bine" într-o fericire? Care dintre stările noastre este cu adevărat "fericirea noastră adevărată"? vom întreba, pe bună dreptate! Răspunsul e în fiecare dintre noi şi doar de puterea spirituală a fiecăruia depinde felul în care ne descoperim pe noi înşine. Şi, mai ales, dacă ne "place" sau nu propria noastră fericire...
