Mi se pare prea mult pentru un popor, oricât de ticălos ar fi el, ca la diferenţă de doar douăzeci de ani să repete o experienţă care nu face altceva decât să înnegureze suflete, să semene ura şi nemernicia şi să ucidă spiritul constructiv a milioane de oameni. Nici măcar Ceauşescu n-a ajuns atât de jos, încât să instituie războiul oamenilor contra altor oameni, cu toţii făcând parte din acelaşi popor urgisit de istorie. L-am urmărit fără să-l înţeleg pe dl Băsescu în “vizitele de lucru” pe care în ceasul al doisprezecelea le-a făcut la inundaţii. La momentul când scriu aceste rânduri, domnia sa tocmai s-a răstit la nişte amărâţi de cameramani şi reporteri ai televiziunilor absolut degeaba.
Faptul că domnia sa ştie şi poate să urască până la punctul de a lovi şi spulbera nişte oameni, asta nu e nimic nou. M-am convins că dl Preşedinte nu va fi niciodată aplaudat decât de cei din propria gaşcă şi de aceia care au ceva de câştigat de pe urma şefiei sale. Dar un adevărat preşedinte de ţară nu cred că are voie să se supere pe vreun cetăţean al propriei ţări, fie el inamic politic sau personal. Cu atât mai mult, mi se pare greu de înţeles faptul că, afişând o ură greu de înţeles, domnia sa a certat nişte nenorociţi ai soartei, cei pe care azi îi plânge o ţară întreagă: sinistraţi care nu mai au nimic. Nici mâncare, nici apă, nici haine, nici un acoperiş deasupra capului.
Dar, cu siguranţă, pentru un om care s- a îmbogăţit, deşi a lucrat toată viaţa la stat, poate doar din “vânzări anterioare” şi care îşi semnează, din funcţia de primar al Bucureştiului, o repartiţie ilegală pentru vila din strada Mihăileanu, probabil sărăcia altora nu valorează mai mult decât preţul unei cepe degerate. Dar nu despre asta am vrut să scriu: am certitudinea că soarta îi va răsplăti înzecit toate acţiunile. Iar dacă va continua în stilul acesta, domnia sa va ieşi extrem de urât din istoria României, poate mai repede de luna februarie a anului viitor. Iar manualele de istorie îi vor consacra cam tot atâtea şi cam tot repere de acelaşi gen cu ale lui Nicolae Ceauşescu. Vreu să atrag atenţia asupra unui mare adevăr pe care dl Băsescu l-a rostit la una dintre vizitele sale în satele inundate din zilele trecute.
Cum nu-mi doresc să cred că pot judeca un om, sunt, iată, dispus să văd fără ură şi fără părtinire, alături de ceea ce consider inadmisibil la un preşedinte de ţară, şi ceea ce spune acest om adevărat, deşi acest adevăr nu poate să facă plăcere multora dintre români. Unui bărbat care cerea cu obstinaţie ajutor de la stat, dl Băsescu i-a replicat sec şi, poate, prea dur pentru “calitatea” de sinistrat a acestuia, că ar trebui, el şi ceilalţi care s-au obişnuit să ceară, să se bazeze mai mult pe ceea ce ar putea ei să facă pentru viaţa lor privată. Dl Băsescu a recunoscut în casa omului, casă construită de statul român acum câţiva ani, după o altă inundaţie. Casă rămasă netencuită de atunci şi până acum. Iar când cetăţeanul a ripostat, spunând că nu a avut bani pentru a-şi tencui casa primită cadou de la stat, dl Băsescu i-a amintit că banii se fac prin muncă şi că de muncit se găseşte din belşug în ţara asta.
Am fost de acord cu zicerea prezidenţială. în România actuală putem constata şi ştim fără să avem un cât de mic motiv de îndoială că există, în rândul populaţiei o imensa lene generată, în parte, chiar de acest stat şi de exerciţiul de douăzeci de ani al unui populism greţos, al cărui maestru e însuşi actualul preşedinte. Românului îi e prea lene să muncească. Sau, cel puţin, românului îi este lehamite să muncească. Mai bine stă degeaba decât să muncească pentru bani mai puţini, deşi calitatea muncii lui nu e întotdeauna cea mai bună. Lenea a mutat în România, încă din timpurile lui Ceauşescu, oamenii de la sate la oraşe.
Cine a trăit atunci îşi mai aminteşte, cu siguranţă, cum părinţii îşi îndemnau copiii să meargă la şcoală, la oraş, ca să nu mai fie nevoiţi să muncească. Erau aceleaşi timpuri, în care aceiaşi părinţi îi sfătuiau pe copii să nu mai vorbească împotriva dictatorului ( mă refer la dictatorul Ceauşescu). Nu cred că viziunea asupra muncii s-a schimbat cu ceva în aceşti douăzeci de ani. Din câte ştiu, în mintea unei importante părţi a acestui neam munca este ceva ruşinos. Cu cât este mai brută şi mai fizică, munca este taxată tot mai negativ. Cei care muncesc sunt consideraţi fraieri, admiraţia unui imens număr de oameni îndreptându-se spre cei care “fenteaza” şi cei care “se descurcă”.
De aceea, la noi, “a fi om de afaceri” este similar, în majoritatea judecăţilor, cu un om leneş, care profită de o conjunctură sau alta să “fenteze” statul ori să profite de prostia, lipsa de vigilenţă şi neştiinţa altora, acţiuni în urma cărora aceştia se îmbogăţesc. Lenea reprezintă în prezent, aşa cum foarte exact şi dureros preciza dl Preşedinte, o imensă ţară pentru România, oricât de puţini ar fi dispuşi să recunoască asta. Iar când aceste cuvinte grele vin de pe buzele unui preşedinte, chiar aşa cum este dl Băsescu, trebuie, oricât ne-ar displăcea acesta, să admitem că atâta timp cât nu ne vom reconsidera atitudinea faţă de muncă şi faţă de propriile forţe în raport cu modul în care va evolua viaţa proprie a fiecăruia dintre noi, viitorul va arăta aşa cum arată azi cerul de deasupra Galaţiului.
E drept, nu suntem în măsură să spunem că statul şi-a făcut datoria faţă de popor, în general, şi faţă de fiecare dintre noi, dar asta nu ne exonerează să fim direct răspunzători faţă de direcţia în care o ia viaţa noastră. Că vom trăi mai bine sau mai rău e, în mare măsură, propria noastră opţiune şi propria noastră asumare a dorinţei de a realiza ceva, chiar cu preţul muncii. Care, aşa cum ne spunea şi Cesare Pavese, oboseşte... Orice ar spune poporul (care are întotdeauna dreptate!), dl Băsescu s-a situat de partea adevărului, a dreptăţii. O dreptate pe care nu trebuie să i-o dea nimeni, fiindcă, oricât ar fi de dureroasă, ea există...
